Școala de la Mannheim şi stilurile sensibil și galant au pregătit trecerea către noua paradigmă clasică în ţările germane. Noţiunile de clasic şi clasicism nu au, însă, doar un singur înțeles. Ele caracterizează fie un compozitor, un gen, o creaţie sau o interpretare, luate ca model de către posteritate, indiferent de epocă, fie se pot referi la atitudinea autorului în procesul de creaţie. Claritatea stilistică şi limpezimea expresiei, perfecţiunea formei, echilibrul mijloacelor de exprimare, toate sunt expresia atitudinii autorului, care păstrează o corerentă balanță între subiectiv şi obiectiv în creaţia muzicală, fiindcă spre deosebire de stilul romantic, unde emoţia subiectivă prevalează, autorii clasici îşi vor cenzura afectivitatea. Clasicismului muzical, cuprins între anii 1750 şi 1827, anul morţii lui Bach şi cel al lui Beethoven, i se mai adaugă aproape întotdeauna epitetul de vienez. Explicația se formulează aproape de la sine: cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei perioade au trăit la Viena.

Un mare reformator în domeniul teatrului liric

Înainte de a vorbi pe larg despre cei trei mari clasici vienezi să aruncăm o privire către câțiva importanți contemporani ai lor, dintre care se detașează Christoph Willibald Gluck, un autor semnificativ în istoria teatrului liric universal. Fiu al unui pădurar din regiunea Weidenwang, de la granița cu Boemia, Gluck a iubit pe tot parcursul vieții sale natura, atașament reflectat și în culorile pastorale pe care le îmbracă uneori muzicii sa. La Colegiul Iezuit din Komotau va cânta în cor şi studiază arta vocală, vioara, clavecinul şi orga. După o perioadă de ședere la Praga, unde va studia violoncelul cu Cernokowski, un apreciat preot muzician, alta la Milano, oraş în care lucrează cu compozitorul Giovanni Battista Sammartini, o alta la Londra, unde este cucerit de talentul componistic al lui Thomas Augustinus Arne, Gluck se va stabili la Viena, aici viața sonoră era deosebit de bogată. Aici are loc în 1762 premiera uneia dintre cele mai importante lucrări ale sale, Orfeu o colaborare cu libretistul Raniero de Calzabigi, opus care inițial a nedumerit publicul prin noutățile propuse de autor. Gluck a ales o construcție sonoră fără arii de bravură, fără desfășurări muzicale convenționale, al cărei dramatism era realizat cu ajutorul unor pasaje declamatorii expresive, cu linii melodice simple dar cuceritoare, efecte orchestrale si momente de balet bine închegate.

În anul 1767, prezintă tot la Viena noua sa operă, Alcesta, care a provocat imediat controverse. Considerată de unii "o minune", iar de alții o muzică plicticoasă de înmormântare, lucrarea era diferită de Orfeu, cu un caracter dramatic mult mai pronunțat, argumentând sonor ideile compozitorului, care într-o scrisoare adresată ducelui de Toscana, cel căruia îi și dedicase opera, își enunțase deja ideile dramatice. Conform acestora. muzica dobândea putere prin expresivitatea poeziei și dramatismul tratării sonore, epurând excesele operei italiene și având ca principii călăuzitoare simplitatea și firescul. Dacă în opera Orfeu, Gluck mai este tributar tradiţiei, în Alcesta va fi consecvent principiilor formulate în prefaţa operei. Construită mai unitar, lucrarea are un profil dramaturgic mai conturat, orchestra este mai dezvoltată şi participarea corului mai importantă. Uvertura este organic legată de operă, scenele sunt mai puţin convenţionale, iar contrastele dramatice mai diverse.

Intrigi de curte şi rivalităţi

Dar vienezii nu i-au înţeles muzica, au considerat-o lipsită de gust și extravagantă, foarte departe de piesele influenţate de opera comică franceză sau italiană, la modă în acea vreme. Din această cauză, Teatrul german a fost obligat să-și înceteze activitatea, fiind depășit de spectacolele de la "Marele Amfiteatru", cu programe mult mai atractive pentru publicul vremii. Dezamăgit, Gluck își va îndrepta privirea către un alt mare centru cultural, Parisul, unde spera să găsească un climat mult mai prielnic pentru afirmarea noilor sale creaţii. Însă nici aici lucrurile nu au decurs prea ușor. În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, la Paris se reprezentau atât opere italiene, seria şi buffa, cât şi tragedii lirice sau opere comice franceze. Prezenţa lui Gluck la Paris va determina o adevărată confruntare în domeniul esteticii operei. Pentru că el este cel care va restitui drama muzicală aşa cum au imaginat-o florentinii şi cum a realizat-o Monteverdi dar, ca orice reformă, și aceasta a dat naștere unor aprige polemici și multiple intrigi. Susținut de principesa Maria Antoaneta, ale cărei fiice îi fuseseră eleve la Viena, luat în vizor de contesa du Barry, rivala principesei și favorita regelui Ludovic al XVII-lea, Gluck s-a trezit prins în întortocheate și rafinate intrigi de curte, cu atât mai înverșunate cu cât operele sale Ifigenia în Aulida și versiunile franceze ale lui Orfeu și Alcesta obținuseră un mare succes pe scena pariziană. Momentul în care adversarii săi, susținători ai tragediei lirice îl vor aduce pe Niccolo Piccini a dezlănțuit cu adevărat polemica între gluckiști și picciniști. Opera Roland a lui Piccini a provocat entuziasm dar cu Ifigenia în Taurida Gluck a reușit să marcheze decisiv în favoarea sa.

În istoria muzicii, Gluck se înscrie prin restituirea dramei muzicale, prin crearea operei eroice - gen dramatic, specific operei clasice - şi prin consacrarea limbajului clasic în genul muzicii dramatice. Subordonând arta sonoră faţă de dramă, prin renunţarea la tiparele convenţionale, la pasajele de virtuozitate şi coregrafia decorativă, el a integrat corul şi orchestra în dramaturgia muzicală cu ajutorul unui limbaj mai concentrat şi mai dens. Totodată, conceperea dramei ca un întreg unitar, apropiat de simfonie, necesita un limbaj cu înrudiri şi contraste tematice, cu frecvente efecte timbrale, ca mijloace de caracterizare muzicală şi nu doar cu scop coloristic, pitoresc. Simplitatea, claritatea şi echilibrul mijloacelor, ca şi expresia muzicală concentrată sunt notele sale stilistice, încadrate în tiparele specifice clasicismului muzical.

Alţi reprezentativi autori clasici germani

Alături de Gluck, un nume foarte popular în epocă a fost și prietenul său, Carl Ditters von Dittersdorf. Ca înzestrat violonist și compozitor, favorit al multor curți nobiliare, faima sa a rivalizat-o în acei ani pe cea a lui Haydn și Mozart. În primele lucrări se simte destul de bine influența lui Gluck, ulterior Dittersdorf ajungând la o maturizare stilistică, în cadrul căreia componenta melodică ocupa un loc semnificativ. În afara câtorva lucrări pentru contrabas și a concertului pentru harpă şi orchestră, creația sa nu este foarte cunoscută și, implicit, nici foarte popularizată din păcate. Ascultând, de exemplu, un fragment din concertul său pentru oboi interpretat de Heinz Holliger, Camerata din Berna și Thomas Furi, oricine își poate da seama că Dittersdorf ar merita poate ceva mai multă atenție din partea iubitorilor muzicii din prezent.

Dacă Dittersdorf a cochetat cu creația pentru operă și a obținut chiar un succes considerabil cu Doctor und Apotheker, pentru Karl Heinrich Graun aceasta a fost îndeletnicirea sa prioritară. Alături de Johann Adolphe Hasse, Graun a fost unul dintre cei mai importanți compozitori de operă italiană ai timpului său, deși talentul său muzical s-a manifestat și în domeniile muzicii sacre, al concertului și al creației camerale. Lucrările sale lirice au fost foarte populare în Berlinul secolului al XVIII-lea iar, fapt semnificativ, Carl Philipp Emanuel Bach menționa într-una dintre scrisorile sale că celebrul său tată îl admira foarte mult în ultimii ani de viață pe Karl Heinrich Graun.

Dacă Italia a oferit lumii întregi opera şi în domeniul muzicii instrumentale melodia cantabilă şi simetrică, simfonia ca gen își are geneza în ţările germane. Conduse de diferiţi nobili, care imitau viaţa şi luxul curţii regale franceze, ţările germane aveau o puternică tradiţie a muzicii de salon. În jurul caselor nobilire s-a dezvoltat o prolifică activitate muzicală, noul repertoriu sonor putând fi auzit datorită orchestrelor simfonice afiliate curții. Ca şi opera, care începuse a fi prezentă în teatre publice, simfonia nu va fi exclusiv delectarea aristocraţiei. În principalele centre muzicale, Viena, Leipzig, Hamburg şi Frankfurt, concertele publice sunt primele semne ale expansiunii acestui tip de repertoriu în rândul publicului larg. Dar nu doar orașele germane au beneficiat de talentul compozitorilor germani, ci și unele mult mai nordice, ca Stockholm-ul, de exemplu. Joseph Martin Kraus este în prezent cunoscut drept Mozart-ul suedez, autorul stabilindu-se de la 21 de ani în Suedia. Muzica sa este caracterizată de constraste puternice și bruște și nu întîmplător este în preznt considerat unul dintre cei mai originali contemporani ai lui Mozart. De altfel, Haydn ar fi declarat la un moment dat că Joseph Martin Kraus este unul dintre cele două genii pe care le cunoaște, celălalt fiind, evident, Mozart.

Deşi nu face parte din prima ligă a compozitorilor, Franz Danzi a fost un foarte competent muzician, a cărui muzică este agreabilă, tonică şi închegată. A fost contemporan cu Beethoven, pentru care a avut sentimente amestecate, în tinereţe l-a cunoscut personal pe Mozart iar mai târziu i-a fost mentor lui Weber, căruia i-a încurajat talentul. Datorită faptului că reprezentanţii Şcolii de la Mannheim au cultivat integrarea solistică a clarinetului în ansamblurile orchestrale, Danzi este cunoscut astăzi mai ales prin lucrările sale destinate instrumentelor de suflat şi, în special, prin cvintetele pentru suflători.