ACUM:
13.05
Polifonii
Universal și românesc, creație și interpretare.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală germană. Clasicismul (I)

Bookmark and Share
Publicat: joi, 30 Iulie 2015 , ora 19.47

Școala de la Mannheim și stilurile sensibil și galant au pregătit trecerea către noua paradigmă clasică în țările germane. Noțiunile de clasic și clasicism nu au, însă, doar un singur înțeles. Ele caracterizează fie un compozitor, un gen, o creație sau o interpretare, luate ca model de către posteritate, indiferent de epocă, fie se pot referi la atitudinea autorului în procesul de creație. Claritatea stilistică și limpezimea expresiei, perfecțiunea formei, echilibrul mijloacelor de exprimare, toate sunt expresia atitudinii autorului, care păstrează o corerentă balanță între subiectiv și obiectiv în creația muzicală, fiindcă spre deosebire de stilul romantic, unde emoția subiectivă prevalează, autorii clasici își vor cenzura afectivitatea. Clasicismului muzical, cuprins între anii 1750 și 1827, anul morții lui Bach și cel al lui Beethoven, i se mai adaugă aproape întotdeauna epitetul de vienez. Explicația se formulează aproape de la sine: cei mai de seamă reprezentanți ai acestei perioade au trăit la Viena.

Un mare reformator în domeniul teatrului liric

Înainte de a vorbi pe larg despre cei trei mari clasici vienezi să aruncăm o privire către câțiva importanți contemporani ai lor, dintre care se detașează Christoph Willibald Gluck, un autor semnificativ în istoria teatrului liric universal. Fiu al unui pădurar din regiunea Weidenwang, de la granița cu Boemia, Gluck a iubit pe tot parcursul vieții sale natura, atașament reflectat și în culorile pastorale pe care le îmbracă uneori muzicii sa. La Colegiul Iezuit din Komotau va cânta în cor și studiază arta vocală, vioara, clavecinul și orga. După o perioadă de ședere la Praga, unde va studia violoncelul cu Cernokowski, un apreciat preot muzician, alta la Milano, oraș în care lucrează cu compozitorul Giovanni Battista Sammartini, o alta la Londra, unde este cucerit de talentul componistic al lui Thomas Augustinus Arne, Gluck se va stabili la Viena, aici viața sonoră era deosebit de bogată. Aici are loc în 1762 premiera uneia dintre cele mai importante lucrări ale sale, Orfeu o colaborare cu libretistul Raniero de Calzabigi, opus care inițial a nedumerit publicul prin noutățile propuse de autor. Gluck a ales o construcție sonoră fără arii de bravură, fără desfășurări muzicale convenționale, al cărei dramatism era realizat cu ajutorul unor pasaje declamatorii expresive, cu linii melodice simple dar cuceritoare, efecte orchestrale si momente de balet bine închegate.

În anul 1767, prezintă tot la Viena noua sa operă, Alcesta, care a provocat imediat controverse. Considerată de unii "o minune", iar de alții o muzică plicticoasă de înmormântare, lucrarea era diferită de Orfeu, cu un caracter dramatic mult mai pronunțat, argumentând sonor ideile compozitorului, care într-o scrisoare adresată ducelui de Toscana, cel căruia îi și dedicase opera, își enunțase deja ideile dramatice. Conform acestora. muzica dobândea putere prin expresivitatea poeziei și dramatismul tratării sonore, epurând excesele operei italiene și având ca principii călăuzitoare simplitatea și firescul. Dacă în opera Orfeu, Gluck mai este tributar tradiției, în Alcesta va fi consecvent principiilor formulate în prefața operei. Construită mai unitar, lucrarea are un profil dramaturgic mai conturat, orchestra este mai dezvoltată și participarea corului mai importantă. Uvertura este organic legată de operă, scenele sunt mai puțin convenționale, iar contrastele dramatice mai diverse.

Intrigi de curte și rivalități

Dar vienezii nu i-au înțeles muzica, au considerat-o lipsită de gust și extravagantă, foarte departe de piesele influențate de opera comică franceză sau italiană, la modă în acea vreme. Din această cauză, Teatrul german a fost obligat să-și înceteze activitatea, fiind depășit de spectacolele de la "Marele Amfiteatru", cu programe mult mai atractive pentru publicul vremii. Dezamăgit, Gluck își va îndrepta privirea către un alt mare centru cultural, Parisul, unde spera să găsească un climat mult mai prielnic pentru afirmarea noilor sale creații. Însă nici aici lucrurile nu au decurs prea ușor. În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, la Paris se reprezentau atât opere italiene, seria și buffa, cât și tragedii lirice sau opere comice franceze. Prezența lui Gluck la Paris va determina o adevărată confruntare în domeniul esteticii operei. Pentru că el este cel care va restitui drama muzicală așa cum au imaginat-o florentinii și cum a realizat-o Monteverdi dar, ca orice reformă, și aceasta a dat naștere unor aprige polemici și multiple intrigi. Susținut de principesa Maria Antoaneta, ale cărei fiice îi fuseseră eleve la Viena, luat în vizor de contesa du Barry, rivala principesei și favorita regelui Ludovic al XVII-lea, Gluck s-a trezit prins în întortocheate și rafinate intrigi de curte, cu atât mai înverșunate cu cât operele sale Ifigenia în Aulida și versiunile franceze ale lui Orfeu și Alcesta obținuseră un mare succes pe scena pariziană. Momentul în care adversarii săi, susținători ai tragediei lirice îl vor aduce pe Niccolo Piccini a dezlănțuit cu adevărat polemica între gluckiști și picciniști. Opera Roland a lui Piccini a provocat entuziasm dar cu Ifigenia în Taurida Gluck a reușit să marcheze decisiv în favoarea sa.

În istoria muzicii, Gluck se înscrie prin restituirea dramei muzicale, prin crearea operei eroice - gen dramatic, specific operei clasice - și prin consacrarea limbajului clasic în genul muzicii dramatice. Subordonând arta sonoră față de dramă, prin renunțarea la tiparele convenționale, la pasajele de virtuozitate și coregrafia decorativă, el a integrat corul și orchestra în dramaturgia muzicală cu ajutorul unui limbaj mai concentrat și mai dens. Totodată, conceperea dramei ca un întreg unitar, apropiat de simfonie, necesita un limbaj cu înrudiri și contraste tematice, cu frecvente efecte timbrale, ca mijloace de caracterizare muzicală și nu doar cu scop coloristic, pitoresc. Simplitatea, claritatea și echilibrul mijloacelor, ca și expresia muzicală concentrată sunt notele sale stilistice, încadrate în tiparele specifice clasicismului muzical.

Alți reprezentativi autori clasici germani

Alături de Gluck, un nume foarte popular în epocă a fost și prietenul său, Carl Ditters von Dittersdorf. Ca înzestrat violonist și compozitor, favorit al multor curți nobiliare, faima sa a rivalizat-o în acei ani pe cea a lui Haydn și Mozart. În primele lucrări se simte destul de bine influența lui Gluck, ulterior Dittersdorf ajungând la o maturizare stilistică, în cadrul căreia componenta melodică ocupa un loc semnificativ. În afara câtorva lucrări pentru contrabas și a concertului pentru harpă și orchestră, creația sa nu este foarte cunoscută și, implicit, nici foarte popularizată din păcate. Ascultând, de exemplu, un fragment din concertul său pentru oboi interpretat de Heinz Holliger, Camerata din Berna și Thomas Furi, oricine își poate da seama că Dittersdorf ar merita poate ceva mai multă atenție din partea iubitorilor muzicii din prezent.

Dacă Dittersdorf a cochetat cu creația pentru operă și a obținut chiar un succes considerabil cu Doctor und Apotheker, pentru Karl Heinrich Graun aceasta a fost îndeletnicirea sa prioritară. Alături de Johann Adolphe Hasse, Graun a fost unul dintre cei mai importanți compozitori de operă italiană ai timpului său, deși talentul său muzical s-a manifestat și în domeniile muzicii sacre, al concertului și al creației camerale. Lucrările sale lirice au fost foarte populare în Berlinul secolului al XVIII-lea iar, fapt semnificativ, Carl Philipp Emanuel Bach menționa într-una dintre scrisorile sale că celebrul său tată îl admira foarte mult în ultimii ani de viață pe Karl Heinrich Graun.

Dacă Italia a oferit lumii întregi opera și în domeniul muzicii instrumentale melodia cantabilă și simetrică, simfonia ca gen își are geneza în țările germane. Conduse de diferiți nobili, care imitau viața și luxul curții regale franceze, țările germane aveau o puternică tradiție a muzicii de salon. În jurul caselor nobilire s-a dezvoltat o prolifică activitate muzicală, noul repertoriu sonor putând fi auzit datorită orchestrelor simfonice afiliate curții. Ca și opera, care începuse a fi prezentă în teatre publice, simfonia nu va fi exclusiv delectarea aristocrației. În principalele centre muzicale, Viena, Leipzig, Hamburg și Frankfurt, concertele publice sunt primele semne ale expansiunii acestui tip de repertoriu în rândul publicului larg. Dar nu doar orașele germane au beneficiat de talentul compozitorilor germani, ci și unele mult mai nordice, ca Stockholm-ul, de exemplu. Joseph Martin Kraus este în prezent cunoscut drept Mozart-ul suedez, autorul stabilindu-se de la 21 de ani în Suedia. Muzica sa este caracterizată de constraste puternice și bruște și nu întîmplător este în preznt considerat unul dintre cei mai originali contemporani ai lui Mozart. De altfel, Haydn ar fi declarat la un moment dat că Joseph Martin Kraus este unul dintre cele două genii pe care le cunoaște, celălalt fiind, evident, Mozart.

Deși nu face parte din prima ligă a compozitorilor, Franz Danzi a fost un foarte competent muzician, a cărui muzică este agreabilă, tonică și închegată. A fost contemporan cu Beethoven, pentru care a avut sentimente amestecate, în tinerețe l-a cunoscut personal pe Mozart iar mai târziu i-a fost mentor lui Weber, căruia i-a încurajat talentul. Datorită faptului că reprezentanții Școlii de la Mannheim au cultivat integrarea solistică a clarinetului în ansamblurile orchestrale, Danzi este cunoscut astăzi mai ales prin lucrările sale destinate instrumentelor de suflat și, în special, prin cvintetele pentru suflători.