ACUM:
10.00
Grădina de sunete
Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă
Urmează: 12.25 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.
Apoi: 12.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală germană. Scoala de la Mannheim

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 29 Iulie 2015 , ora 0.24

Reprezentanți ai stilurilor galant și sensibil

I-am amintit pe parcursul episodului trecut pe o parte dintre compozitorii baroci care au realizat prin muzica lor o tranziție înspre noul stil clasic. Vorbim despre o altă paradigmă muzicală, un fel de a înțelege și reda arta sonoră diferit, altfel, conform cu noua sensibilitate artistică ce marca cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Germania a avut din nou un cuvânt greu de spus în această privință iar trecerea, așa cum bine vă imaginați, nu s-a realizat dintr-o dată, ci pe parcursul unei etape de căutări, de inovații, printre cei care au experimentat în domeniu numărându-se atât fiii lui Johann Sebastian Bach, cât și compozitorii Școlii de la Mannheim. Ca muzician de curte al regelui Friedrich al II-lea al Prusiei, Carl Philipp Emanuel Bach a fost nevoit să scrie o muzică pe gustul salonului și al regelui. Mai târziu va pleca la Hamburg succedându-i lui Telemann și ocupându-se până la finele vieții de activitatea muzicală a acestui oraș. În acord cu clocotul vieții intelectuale a vremii, muzica lui Carl Philipp Emanuel Bach împletește melodica expresivă italiană cu polifonia gravă a vechiului stil, pe care grefează prospețimea cântecului popular german. Lucrările sale instrumentale sunt inovatoare din punct de vedere al limbajului sonor, el fiind unul dintre promotorii bitematismului și ai dezvoltării tematice, al unor neprevăzute armonii și neașteptate tranziții dinamice. A fost apreciat pentru profunzimea ideilor și tonusul pronunțat subiectiv, alternând polifonia complexă cu armoniile dense și expresive. "Mi se pare că, înainte de toate, muzica trebuie să miște inima, iar un executant nu poate ajunge la aceasta făcând zgomot și arpegii", spunea compozitorul, raliindu-se astfel la stilul Sensibil, promovat de muzica italiană și al cărui important reprezentant este. Ce înseamnă însă acest stil sensibil sau Empfindsamer Stil? Spre deosebire de stilul galant, foarte la modă atunci, care se distanța de cel baroc prin cultivarea simplității la nivelul formei sonore, a monodiei, a fanteziei melodice, foarte asemănător cu stilul roccoco din arhitectură, cel sensibil era mai personal, mai subiectiv și în niciun caz la modă. Stilul galant se potrivea cu eleganța saloanelor, cultiva grația, sentimentele frumoase, evitând însă tragicul sau elementul șocant și rămânând cumva la suprafața sensului mai adânc muzical, în timp ce pentru stilul sensibil expresia era principalul deziderat, cultivarea emoției, a retoricii muzicale.

"Philipp Emanuel este tatăl, noi suntem copiii, dacă unul dintre noi face ceva bun, de la el a învățat" spunea cu emoție Wolfgang Amadeus Mozart, ilustrând marea considerație de care se bucura autorul german. Un alt reprezentant al stilului sensibil, dar totodată și al stilului galant a fost fratele său mai mare, Wilhelm Friedemann Bach. Dacă unele dintre lucrările sale sunt mai degrabă tradiționale, altele se îndreaptă către stilul galant și cel sensibil, dovedind o libertate armonică, melodică sau ritmică, schimbări bruște de expresie și pe alocuri, o sensibilitate care se apropie de patosul romantic și care anunță, astfel, deja, tumultosul secol muzical al XIX-lea. Din păcate, viața dezordonată și abuzul de alcool și-au spus cuvântul și Friedemann Bach, unul dintre cei mai talentați fii ai lui Johann Sebastian Bach a murit în sărăcie.

Faima Școlii de la Mannheim

În vremea în care Carl Philipp Emanuel Bach activa cu succes în nordul Germaniei, în sud-vest înflorea Mannheim-ul, o mare curte nobiliară care se bucura de un patronat muzical generos, destinat mai ales compozițiilor pentru orchestra rezidențială. Maestrul de concerte din acea perioadă era Johann Stamitz, la origine ceh, artist care a fondat o orchestră alcătuită din virtuozi aleși pe sprânceană, pe care i-a pregătit la un nivel greu de atins atunci în Europa. Vorbim despre o orchestră de top, care i-a permis lui Stamitz, dar si altor compozitori din Mannheim să introducă numeroase inovații în cadrul lucrărilor muzicale simfonice. Mulți dintre acești compozitori au călătorit la Paris si au împrumutat soluții sonore franceze, cum ar fi utilizarea formelor in trei părți, care a devenit evidentă mai ales la cea de-a doua generație de compozitori din Mannheim. Johann Stamitz rămâne o figură centrală în contextul Școlii de la Mannheim, concepția sa fiind revoluționară pentru acele timpuri în ceea ce privește execuția lucrărilor simfonice. Astfel, Stamitz, care avea și o excelentă vocație de dirijor, pretindea o mare precizie în interpretarea partiturilor, un echilibru desăvârșit între grupurile instrumentale și o executare de ansamblu disciplinată la maximum. Johann Stamitz a fost, de asemenea, printre primii care au compus un concert pentru clarinet și orchestră, concert al cărui nivel tehnic depășea posibilitățile instrumentelor de atunci.

Muzicienii care au condus sau au făcut parte din orchestra de la Mannheim au compus un număr foarte mari de lucrări, în special simfonii, accentul pe muzica simfonică fiind, de altfel, una dintre caracteristicile principale ale acestei școli. Deși mare parte dintre lucrări nu au rămas în istoria muzicii drept capodopere, ele au contribuit la creionarea și adâncirea unor principii deosebit de importante pentru creația simfonică, în general, și pentru muzica instrumentală, în particular. Orchestra simfonică de la Mannheim era cel mai impunător ansamblu al timpului și este demn de menționat că ansamblul a folosit pentru prima dată în istoria muzicii nuanțele crescendo și diminuendo (descrescendo), precum și diferențele de nuanțe forte - piano pe spații restrânse. Un alt compozitor important care a activat în cadrul Școlii de la Mannheim a fost Franz Xaver Richter, la fel de familiar pe terenul concertant, pe cât era pe cel al muzicii religioase. Mozart îl admira încă de când i-a auzit o Missă și a conchis că este scrisă fermecător. Stilul său muzical, în ansamblul autorilor de la Mannheim este cel mai tradițional, urmând linia lui Händel și pe cea a lui Fux, care i-a fost și profesor, însă contribuția sa la puntea muzicală dintre Baroc și Clasicism este, cu siguranță, importantă. Richter, alături de Carl Philipp Emanuel Bach rămâne unul dintre autorii a căror muzică atinge trei perioade importante: baroc, rococo și clasic. Istoricul Charles Burney îl și considera, de altfel, unul dintre cei mai buni compozitori ai Școlii de la Mannheim.

Mișcarea muzicală de la Mannheim a constituit nu numai o școală de creație premergătoare clasicismului vienez, ci, mai ales, una de interpretare, care a contribuit la dezvoltarea unui nou stil de redare instrumentală. Influența asupra marilor compozitori ce au urmat a fost, fără îndoială, hotărâtoare. La Mannheim activau însă și compozitori orientați către teatrul liric, printre ei numărându-se Ignaz Holzbauer, a cărui operă, Gunther von Schwarzburg este considerată unul dintre primele spectacole lirice germane naționale. Mozart a asistat împreună cu sora sa la premiera acestei lucrări, în anul 1771 și i-a scris tatălui său: "Muzica lui Holzbauer este foarte frumoasă. Libretul este însă inferior muzicii. Ce mă surprinde cel mai mult este că cineva atât de în vârstă ca Holzbauer are încă atât de mult spirit; nu-ți poți imagina câtă intensitate există în această muzică." Se pare că Mozart a și scris opera Idomeneo, în 1781 având în minte celebra orchestră de la Mannheim și poate, de ce nu, lucrarea lui Holzbauer.

Mulți dintre acești autori erau în principal instrumentiști în celebrul ansamblu de la Mannheim sau cântăreți în Corul Operei Prințului Elector Karl Theodor. Unul dintre cei mai talentați elevi ai lui Johann Stamitz a fost Christian Cannabich, al cărui tată a fost flautist și profesor la Curtea din Mannheim și care, la rândul său, a fost integrat în Orchestra de la Mannheim ca violonist, încă de la vârsta de 12 ani. În 1774, urmându-și profesorul, a devenit dirijorul celebrului ansamblu german, desăvârșind moștenirea lăsată de Stamitz și conducând orchestra pe o treaptă valorică și mai înaltă. A compus peste 75 de simfonii, concerte, un număr mare de balete și de asemenea, muzică de cameră. Prieten cu Mozart, care i-a și dedicat fiicei lui o sonată, Cannabich este unul dintre cei mai apreciați reprezentanți ai Școlii de la Mannheim. Stilul său este melodios, cu orchestrații bogate, apropiindu-se de maniera galantă, atât de iubită de curțile nobiliare din acea vreme.

Dacă Christian Cannabisch a fost cel mai important elev al lui Johann Stamitz, Carl Stamitz s-a numărat printre cei mai înzestrați discipoli ai lui Franz Xaver Richter. Continuând talentul muzical al tatălui său, Carl Stamitz este primul autor care a notat în partitură pizzicato-ul pentru mâna stângă, o provocare tehnică și pentru epoca modernă. Din punct de vedere stilistic, muzica sa este foarte apropiată de cea a primelor lucrări ale lui Mozart. Scriitura este grațioasă și fluentă iar în lucrările concertante, pasajele solistice sunt virtuoze, păstrând însă un echilibru care-l ferește de excesivitate în această privință. La fel ca și profesorul său Richter, Carl Stamitz va prefera tonalitățile minor. Mozart nu-l aprecia însă prea mult - în scrisoarea către tatăl său din 9 iulie 1778 care îl caracteriza pe Carl Stamitz drept "un compozitor de note bâlbâite", în contrast cu alte aprecieri elogioase din acea vreme. Ei bine, nu era chiar așa iar muzica lui Carl Stamitz stă mărturie că și Mozart se mai putea înșela câteodată.

Dacă direcțiile stilistice ale muzicii Barocului au impus tendința spre monumental și grandios, gustul pentru ornamentica încărcată, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea în creația muzicală scriitura se simplifică din dorința de a conferi o sporită expresivitate limbajului. Melodica devine mai accesibilă, mai firească, dar tinde către travalii ample, desfășurate cu contraste bruște și cu o dinamică fluentă. Dar despre asta și despre cei mai reprezentativi compozitori ai stilului clasic german vom vorbi în următorul episod.