Reprezentanţi ai stilurilor galant şi sensibil

I-am amintit pe parcursul episodului trecut pe o parte dintre compozitorii baroci care au realizat prin muzica lor o tranziţie înspre noul stil clasic. Vorbim despre o altă paradigmă muzicală, un fel de a înţelege şi reda arta sonoră diferit, altfel, conform cu noua sensibilitate artistică ce marca cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Germania a avut din nou un cuvânt greu de spus în această privinţă iar trecerea, aşa cum bine vă imaginaţi, nu s-a realizat dintr-o dată, ci pe parcursul unei etape de căutări, de inovaţii, printre cei care au experimentat în domeniu numărându-se atât fiii lui Johann Sebastian Bach, cât şi compozitorii Şcolii de la Mannheim. Ca muzician de curte al regelui Friedrich al II-lea al Prusiei, Carl Philipp Emanuel Bach a fost nevoit să scrie o muzică pe gustul salonului şi al regelui. Mai târziu va pleca la Hamburg succedându-i lui Telemann şi ocupându-se până la finele vieţii de activitatea muzicală a acestui oraş. În acord cu clocotul vieţii intelectuale a vremii, muzica lui Carl Philipp Emanuel Bach împleteşte melodica expresivă italiană cu polifonia gravă a vechiului stil, pe care grefează prospeţimea cântecului popular german. Lucrările sale instrumentale sunt inovatoare din punct de vedere al limbajului sonor, el fiind unul dintre promotorii bitematismului şi ai dezvoltării tematice, al unor neprevăzute armonii şi neaşteptate tranziţii dinamice. A fost apreciat pentru profunzimea ideilor şi tonusul pronunţat subiectiv, alternând polifonia complexă cu armoniile dense şi expresive. "Mi se pare că, înainte de toate, muzica trebuie să mişte inima, iar un executant nu poate ajunge la aceasta făcând zgomot şi arpegii", spunea compozitorul, raliindu-se astfel la stilul Sensibil, promovat de muzica italiană şi al cărui important reprezentant este. Ce înseamnă însă acest stil sensibil sau Empfindsamer Stil? Spre deosebire de stilul galant, foarte la modă atunci, care se distanţa de cel baroc prin cultivarea simplităţii la nivelul formei sonore, a monodiei, a fanteziei melodice, foarte asemănător cu stilul roccoco din arhitectură, cel sensibil era mai personal, mai subiectiv şi în niciun caz la modă. Stilul galant se potrivea cu eleganţa saloanelor, cultiva graţia, sentimentele frumoase, evitând însă tragicul sau elementul şocant şi rămânând cumva la suprafaţa sensului mai adânc muzical, în timp ce pentru stilul sensibil expresia era principalul deziderat, cultivarea emoţiei, a retoricii muzicale.

"Philipp Emanuel este tatăl, noi suntem copiii, dacă unul dintre noi face ceva bun, de la el a învăţat" spunea cu emoţie Wolfgang Amadeus Mozart, ilustrând marea consideraţie de care se bucura autorul german. Un alt reprezentant al stilului sensibil, dar totodată şi al stilului galant a fost fratele său mai mare, Wilhelm Friedemann Bach. Dacă unele dintre lucrările sale sunt mai degrabă tradiţionale, altele se îndreaptă către stilul galant şi cel sensibil, dovedind o libertate armonică, melodică sau ritmică, schimbări bruşte de expresie şi pe alocuri, o sensibilitate care se apropie de patosul romantic şi care anunţă, astfel, deja, tumultosul secol muzical al XIX-lea. Din păcate, viaţa dezordonată şi abuzul de alcool şi-au spus cuvântul şi Friedemann Bach, unul dintre cei mai talentaţi fii ai lui Johann Sebastian Bach a murit în sărăcie.

Faima Şcolii de la Mannheim

În vremea în care Carl Philipp Emanuel Bach activa cu succes în nordul Germaniei, în sud-vest înflorea Mannheim-ul, o mare curte nobiliară care se bucura de un patronat muzical generos, destinat mai ales compoziţiilor pentru orchestra rezidenţială. Maestrul de concerte din acea perioadă era Johann Stamitz, la origine ceh, artist care a fondat o orchestră alcătuită din virtuozi aleşi pe sprânceană, pe care i-a pregătit la un nivel greu de atins atunci în Europa. Vorbim despre o orchestră de top, care i-a permis lui Stamitz, dar si altor compozitori din Mannheim să introducă numeroase inovaţii în cadrul lucrărilor muzicale simfonice. Mulţi dintre aceşti compozitori au călătorit la Paris si au împrumutat soluţii sonore franceze, cum ar fi utilizarea formelor in trei părţi, care a devenit evidentă mai ales la cea de-a doua generaţie de compozitori din Mannheim. Johann Stamitz rămâne o figură centrală în contextul Şcolii de la Mannheim, concepţia sa fiind revoluţionară pentru acele timpuri în ceea ce priveşte execuţia lucrărilor simfonice. Astfel, Stamitz, care avea şi o excelentă vocaţie de dirijor, pretindea o mare precizie în interpretarea partiturilor, un echilibru desăvârşit între grupurile instrumentale şi o executare de ansamblu disciplinată la maximum. Johann Stamitz a fost, de asemenea, printre primii care au compus un concert pentru clarinet şi orchestră, concert al cărui nivel tehnic depăşea posibilităţile instrumentelor de atunci.

Muzicienii care au condus sau au făcut parte din orchestra de la Mannheim au compus un număr foarte mari de lucrări, în special simfonii, accentul pe muzica simfonică fiind, de altfel, una dintre caracteristicile principale ale acestei şcoli. Deşi mare parte dintre lucrări nu au rămas în istoria muzicii drept capodopere, ele au contribuit la creionarea şi adâncirea unor principii deosebit de importante pentru creaţia simfonică, în general, şi pentru muzica instrumentală, în particular. Orchestra simfonică de la Mannheim era cel mai impunător ansamblu al timpului şi este demn de menţionat că ansamblul a folosit pentru prima dată în istoria muzicii nuanţele crescendo şi diminuendo (descrescendo), precum şi diferenţele de nuanţe forte - piano pe spaţii restrânse. Un alt compozitor important care a activat în cadrul Şcolii de la Mannheim a fost Franz Xaver Richter, la fel de familiar pe terenul concertant, pe cât era pe cel al muzicii religioase. Mozart îl admira încă de când i-a auzit o Missă şi a conchis că este scrisă fermecător. Stilul său muzical, în ansamblul autorilor de la Mannheim este cel mai tradiţional, urmând linia lui Händel şi pe cea a lui Fux, care i-a fost şi profesor, însă contribuţia sa la puntea muzicală dintre Baroc şi Clasicism este, cu siguranţă, importantă. Richter, alături de Carl Philipp Emanuel Bach rămâne unul dintre autorii a căror muzică atinge trei perioade importante: baroc, rococo şi clasic. Istoricul Charles Burney îl şi considera, de altfel, unul dintre cei mai buni compozitori ai Şcolii de la Mannheim.

Mişcarea muzicală de la Mannheim a constituit nu numai o şcoală de creaţie premergătoare clasicismului vienez, ci, mai ales, una de interpretare, care a contribuit la dezvoltarea unui nou stil de redare instrumentală. Influenţa asupra marilor compozitori ce au urmat a fost, fără îndoială, hotărâtoare. La Mannheim activau însă şi compozitori orientaţi către teatrul liric, printre ei numărându-se Ignaz Holzbauer, a cărui operă, Gunther von Schwarzburg este considerată unul dintre primele spectacole lirice germane naţionale. Mozart a asistat împreună cu sora sa la premiera acestei lucrări, în anul 1771 şi i-a scris tatălui său: "Muzica lui Holzbauer este foarte frumoasă. Libretul este însă inferior muzicii. Ce mă surprinde cel mai mult este că cineva atât de în vârstă ca Holzbauer are încă atât de mult spirit; nu-ţi poţi imagina câtă intensitate există în această muzică." Se pare că Mozart a şi scris opera Idomeneo, în 1781 având în minte celebra orchestră de la Mannheim şi poate, de ce nu, lucrarea lui Holzbauer.

Mulţi dintre aceşti autori erau în principal instrumentişti în celebrul ansamblu de la Mannheim sau cântăreţi în Corul Operei Prinţului Elector Karl Theodor. Unul dintre cei mai talentaţi elevi ai lui Johann Stamitz a fost Christian Cannabich, al cărui tată a fost flautist şi profesor la Curtea din Mannheim şi care, la rândul său, a fost integrat în Orchestra de la Mannheim ca violonist, încă de la vârsta de 12 ani. În 1774, urmându-şi profesorul, a devenit dirijorul celebrului ansamblu german, desăvârşind moştenirea lăsată de Stamitz şi conducând orchestra pe o treaptă valorică şi mai înaltă. A compus peste 75 de simfonii, concerte, un număr mare de balete şi de asemenea, muzică de cameră. Prieten cu Mozart, care i-a şi dedicat fiicei lui o sonată, Cannabich este unul dintre cei mai apreciaţi reprezentanţi ai Şcolii de la Mannheim. Stilul său este melodios, cu orchestraţii bogate, apropiindu-se de maniera galantă, atât de iubită de curţile nobiliare din acea vreme.

Dacă Christian Cannabisch a fost cel mai important elev al lui Johann Stamitz, Carl Stamitz s-a numărat printre cei mai înzestraţi discipoli ai lui Franz Xaver Richter. Continuând talentul muzical al tatălui său, Carl Stamitz este primul autor care a notat în partitură pizzicato-ul pentru mâna stângă, o provocare tehnică şi pentru epoca modernă. Din punct de vedere stilistic, muzica sa este foarte apropiată de cea a primelor lucrări ale lui Mozart. Scriitura este graţioasă şi fluentă iar în lucrările concertante, pasajele solistice sunt virtuoze, păstrând însă un echilibru care-l fereşte de excesivitate în această privinţă. La fel ca şi profesorul său Richter, Carl Stamitz va prefera tonalităţile minor. Mozart nu-l aprecia însă prea mult - în scrisoarea către tatăl său din 9 iulie 1778 care îl caracteriza pe Carl Stamitz drept "un compozitor de note bâlbâite", în contrast cu alte aprecieri elogioase din acea vreme. Ei bine, nu era chiar aşa iar muzica lui Carl Stamitz stă mărturie că şi Mozart se mai putea înşela câteodată.

Dacă direcţiile stilistice ale muzicii Barocului au impus tendinţa spre monumental şi grandios, gustul pentru ornamentica încărcată, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea în creaţia muzicală scriitura se simplifică din dorinţa de a conferi o sporită expresivitate limbajului. Melodica devine mai accesibilă, mai firească, dar tinde către travalii ample, desfăşurate cu contraste bruşte şi cu o dinamică fluentă. Dar despre asta şi despre cei mai reprezentativi compozitori ai stilului clasic german vom vorbi în următorul episod.