ACUM:
10.00
Grădina de sunete
Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă
Urmează: 12.25 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.
Apoi: 12.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală germană. Baroc (II)

Bookmark and Share
Publicat: sâmbătă, 25 Iulie 2015 , ora 23.17

Încheiam episodul trecut cu Heinrich Ignaz von Biber, unul dintre cei mai importanți compozitori ai perioadei baroce mijlocii. Încercați să vă imaginați condiția unui astfel de compozitor din secolul al XVII-lea la curțile nobiliare, unde avea postura unuia dintre servitori. De cele mai multe ori, norocul unui autor depindea de nivelul apetenței pentru muzică al figurii nobiliare sau religioase pe care o slujea. Biber a avut noroc cu arhiepiscopul Maximilian Gandolph von Kuenburg din Salzburg, un mare iubitor al muzicii. În afara lucrărilor instrumentale, Biber a scris, bineînțeles, și muzică sacră vocală, mai ales în perioada târzie a vieții sale, când fusese deja numit capelmaestru la curtea arhiepiscopului von Kuenburg. Dintre lucrările sale policorale Missa Salisburgensis este, probabil, cea mai cunoscută, desi, multă vreme s-a crezut că autorul partiturii, cel mai complex opus de gen din perioada barocă medie, este anonim.

Pachelbel și continuitatea tradiției

După Heinrich Ignaz von Biber, un alt mare nume a fost Johann Pachelbel, cel care a dus tradiția muzicii pentru orgă din sudul Germaniei la un nivel desăvârșit. Pachelbel a compus în ambele direcții, seculară și sacră iar contribuția sa la dezvoltarea preludiului coral și al fugii îl situează în topul celor mai importanți compozitori ai perioadei baroce mijlocii. Preluând influențe diverse, de la Froberger, Frescobaldi și autorii francezi, Pachelbel a preferat un stil contrapunctic mai simplu, în care linia melodică avea întâietate iar claritatea armonică se evidenția mult mai pregnant. Spre deosebire de Dietrich Buxtehude însă, lucrările lui Pachelbel nu sunt la fel de virtuoze și mai puțin îndrăznețe din punct de vedere armonic. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Canonul în Re major, inițial destinat unui ansamblu format din trei viori și un bas continuu. Ca multe alte lucrări de pe parcursul secolului al XVII-lea, și acest Canon a intrat într-un con de umbră, fiind redescoperit abia la începutul veacului trecut. Se pare că acest Canon, foarte popular în prezent, un favorit în cadrul ceremoniilor nupțiale, ar fi fost compus pentru nunta lui Johann Christoph Bach, fratele mai vârstnic al lui Johann Sebastian Bach, eveniment la care Pachelbel a participat. Johann Christoph Bach a fost, de asemenea, și profesorul lui Pachelbel, de aceea, ipoteza este posibilă. Pe parcursul anilor Canonul a fost orchestrat pentru o varietate de ansambluri instrumentale. Popularitatea sa este atât de mare încât a fost inclus și multe cântece din repertoriul pop sau rock.

Clasici aproape uitați ai Barocului

Unul dintre cei mai buni compozitori pentru instrumentele cu claviatură din acel timp, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, era considerat a fi Caspar Ferdinand Fischer, deși, datorită puținelor partituri păstrate, muzica sa este foarte rar interpretată astăzi. Mare parte dintre lucrările sale arată o influență a stilului baroc francez promovat de Jean Baptiste Lully. De fapt, unul dintre meritele sale stă tocmai în altoirea acestei influențe franceze pe muzica germană. Simțul său contrapunctic rafinat sugerează că a studiat cu profesori valoroși, printre care și Christoph Bernhard, un elev al lui Heinrich Schütz.

Pe când Johann Fischer era absorbit de compoziția ciclului de muzică sacră Lytaniae Lauretanae , în 1710, deci la începutul secolului al XVIII-lea, ajungea la Dresda Jan Dismas Zelenka, autor originar din Cehia, din regiunea Boemiei. Interpret foarte bun la violon, un instrument cu coarde în registrul grav, Jan Dismas Zelenka a fost ușor angajat ca membru al Orchestrei Regale din Dresda. Din acel moment, Zelenka, în vârstă atunci de 31 de ani a rămas în Germania până la sfârșitul vieții sale. Johann Sebastian Bach i-a admirat foarte mult stilul componistic, un stil care acorda o mare atenție laturii de virtuozitate, mare parte dintre lucrările sale fiind foarte dificile iar pasajele destinate instrumentelor grave sunt mult mai solicitante decât se poate observa în creația oricărui alt compozitor contemporan lui. Nu este de mirare că Bach îl aprecia - bogăția contrapunctică a temelor sale, ingeniozitatea melodică, obsesia pentru cromatisme și chiar utilizarea numitor sonorități care prefigurau stilul galant ce începea să-și facă apariția în acea periodă, toate acestea îi definesc portretul lui Jan Dismas Zelenka, un compozitor deosebit de interesant, cu un talent uriaș, din păcate prea puțin abordat în prezent. Mare parte din creația sa este destinată sferei sacre, de altfel a și fost numit în 1735 Compozitorul de muzică religioasă al Capelei din Dresda. 10 ani mai târziu murea din cauza unui edem pulmonar în orașul în care a activat atâta timp. Influența sa asupra muzicii germane este importantă și, de asemenea, este semnficativ faptul că Zelenka l-a avut printre discipoli pe nimeni altul decât Johann Joachim Quantz.

Un gigant al muzicii germane

Contemporan cu Zelenka, aproape de aceeași vârstă era Georg Philipp Telemann, un nume foarte sonor al Barocului. Telemann a ales muzica și compoziția spre dezaprobarea părinților săi, care ar fi dorit pentru el o carieră mai bănoasă. A și studiat, de altfel, dreptul la Universitatea din Leipzig. După poziții importante deținute la Leipzig, Eisenach și Frankfurt s-a stabilit în cele din urmă la Hamburg, ca director muzical a cinci dintre cele mai importante catedrale din oraș. Deși nu toate lucrările sale s-au păstrat, Telemann este unul dintre cei mai prolifici autori din perioada barocă. În creația lui se observă influențe diverse, franceze, italiene sau poloneze pe care le-a asimilat într-un mod creativ, ce a privit mereu către viitor. Nu degeaba creația lui Georg Philpp Telemann este considerată o semnificativă punte de legătură între Barocul târziu și clasicismul timpuriu.

Telemann a fost un compozitor de succes, foarte popular în timpul său. Comenzi pentru lucrările sale muzicale veneau din Franța, Italia, Spania, Belgia, Țările Scandinave, ceea ce dovedește că popularitatea sa nu se limita doar la teritoriul germanic. Prolificitatea sa - se pare că există peste 3000 de partituri ale lui Telemann - i-a atras invidii, persiflări și admirație. Georg Friedrich Händel spunea în mod afectuos despre Telemann, care îi era un apropiat prieten că "ar putea să scrie o lucrare religioasă în opt părți cu aceeași rapiditate cu care oricine altcineva ar scrie o scrisoare". Chiar Händel a simțit nevoia să se inspire din acest uriaș izvor muzical care era Telemann, utilizând în propria creație idei din 16 mișcări ale marelui ciclu Tafelmusik. Acest termen, Tafelmusik, în traducere "Muzică de masă" a fost utilizat încă de la mijlocul secolului al XVI-lea ce desemna lucrările muzicale menite a fi interpretate în cadrul unor festivități sau banchete. Era, așadar, o muzică al cărei principal rol era acela de a fi agreabilă, adică o muzică de divertisment. De altfel, la finalul secolului al XVIII-lea, termenul de "muzică de masă" a fost înlocuit cu cel mult mai explicit de "divertimento". În orice caz, ciclul lui Telemann intitulat Tafelmusik face parte dintre cele mai apreciate opusuri ale sale. Ciclul, exclusiv instrumental este împărțit în trei mișcări structurate în același fel: o uvertură la început, urmată de un cvartet pentru trei instrumente și bas continuu, un concert pentru mai multe instrumente soliste și orchestră de coarde, o Trio-sonată, o sonată solo cu acompaniament de bas constinuu și o Concluzie la final.

Contemporan cu Johann Sebastian Bach, Georg Friedrich Händel și Antonio Vivaldi, Georg Philipp Telemann a fost cumva marginalizat de către unii critici contemporani care îl acuzau de o carență de substanță în pofida cantității, o acuzație nedreaptă și un loc în care a fost expediat și ca un fel de pedeapsă pentru succesul pe care l-a repurtat în timpul vieții, surclasându-l pe Bach. Telemann este însă, cu siguranță, unul dintre autorii cu majusculă ai Barocului. Să nu credeți că volumul mare de lucrări îl împiedica să desfășoare și alte activități. Telemann a publicat multe articole, eseuri, poeme, nu toate legate neapărat de muzică. Este însă primul care a contribuit la editarea primei reviste germane de muzică clasică, publicație care apărea din două în două săptămâni și în care burghezia germană găsea partituri ale lucrărilor noi compuse în mare parte de Telemann dar și de Zelenka, Ritter, Keiser sau Stolzer. Anii petrecuți la Hamburg au fost cei mai productivi pentru Telemann. Era solicitat să compună numeroase cantate, destinate nu doar bisericilor dar și diferitelor ceremonii de zi cu zi. Unul dintre genurile căruia i s-a dedicat a fost cel al oratoriului, în care are peste 40 de lucrări, dintre care doar 22 au supraviețuit timpului.

Una dintre explicațiile succesului său, în afara indiscutabilului talent stă și în umorul lui Georg Philipp Telemann dar și în personalitatea sa caldă și plăcută. A fost unul dintre puținii compozitori baroci cu o avere considerabilă - salariul său de la Hamburg era de trei ori mai mare decât cel al lui Johann Sebastian Bach la Leipzig. Asta nu l-a împiedicat pe Bach să-l aprecieze foarte mult pe Telemann, facilitând interpretarea multor dintre cantatele sale la Leipzig. De asemenea, Bach a transcris cu mâna lui multe dintre cantatele lui Telemann, acest fapt demonstrând puternica admirație pe care marele compozitor german i-o purta compatriotului său. În bisericele hamburgheze din secolul al XVIII-lea exista obiceiul de a fi interpretată o cantată înaintea slujbei și încă una la final. Impresionant, nu? Cantatele sale sunt extreme de inventive din punct de vedere al orchestrației, au linii melodice frumoase și seducătoare și ingenioase suprapuneri contrapunctice.

a