ACUM:
9.54
Promo RRM
Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.
Urmează: 9.55 Info buletin muzical ... de week-end Știrile muzicale ale zilei
Apoi: 10.00 Grădina de sunete Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală germană. Barocul (I)

Bookmark and Share
Publicat: vineri, 24 Iulie 2015 , ora 23.59

Spre un nou stil, german-venețian

Începutul secolului al XVI-lea a adus o sensibilă schimbare economică pe teritoriul german, care încetează să mai fie un puternic centru european din acest punct de vedere. Spania, Franța, Anglia sau Țările de Jos încep să devină mult mai interesante din perspectivă economică, o realitate care se va răsfrânge negativ asupra multor orașe germane până în acel moment prospere. În pofida acestui impediment, cultura muzicală a continuat să înflorească, mai ales că mulți autori străini au poposit atunci pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă la curțile aristocratice. În afară de Lasso, care a activat la München, din Anglia au venit nume sonore, ca John Dowland și William Brade. De asemenea, Jan Pieterszoon Sweelinck, deși nu a părăsit niciodată Țările de Jos, a avut un impact puternic asupra organiștilor germani. Cea mai puternică influență a venit însă din Italia, mai întâi în muzica instrumentală, apoi prin intermediul madrigalelor și vilanelelor. Aceste lucrări erau gustate nu numai la curțile nobiliare de către elita vremii, ci și de cei care făceau parte din pătura mijlocie a societății. În afara lor, stilul instrumental de sorginte italiană avea un succes la fel de mare, această asimilare entuziastă a unor influențe străine, nu numai italiene, conducând către o pluralitate stilistică de o bogăție nemaiîntâlnită într-un alt teritoriu, mai ales în perioada barocă. Împrumuturile străine altoite pe ramura germanică au dat chiar naștere unui stil hibrid, numit german-venețian. Influența noului stil italian era atât de puternică încât nu s-a limitat doar la audiție, ci s-a răsfrânt și spre tratatele teoretice. În monumentala sa lucrare intitulată Syntagma Musicum, Michael Praetorius, compozitor menționat în episodul trecut, analizează în detaliu implicațiile acestui nou stil în cultura muzicală germană. Syntagma Musicum este unul dintre cele mai importante tratate teoretice muzicale din secolul al XVII-lea, de o valoare documentare extraordinară. Ce va teoretiza în acest tratat, autorul german va demonstra în Musae Sioniae, o adevărată enciclopedie de corale orchestrate în diferite moduri, de la cele mai simple, până la complexele structuri policorale specifice stilului venețian.

Un adept german de seamă al sonorităților italiene

Unul dintre cei mai importanți reprezentanți germani ai stilului italian a fost Heinrich Schütz, studentul preferat al lui Giovanni Gabrieli la Veneția. Schütz a adoptat stilul polifonic concertato al lui Gabrieli în compoziția lucrărilor cu trei sau patru coruri și acompaniament instrumental și l-a utilizat din perspectivă germană. Dar să explicăm puțin ce înseamnă acest stil concertato: acesta se referă la compoziții în care grupuri de instrumente sau voci împart aceeași melodie, de obicei în alternanță, și aproape întotdeauna având la bază un bas continuu, cel care avea rolul de a asigura structura armonică a lucrării - echivalentul unei structuri de rezistență pentru o clădire. Concertato venea din italianul concerto, care se traduce prin "cântat împreună". Pentru a nu confunda cei doi termeni, concertato cu concertant, vă mai spunem că în stilul concertato existau contraste între grupuri opuse de voci sau de instrumente, în timp ce stilul concertant, cel care va înlocui stilul concertato și care se va împlini în genul concerto-ului grosso din Baroc cuprinde contraste între grupuri mici sau mari de instrumente similare.

Muzica germană a ajuns la un nivel fără precedent prin lucrările lui Schütz și acest lucru se datorează atât talentului său remarcabil, cât și maeștrilor cu care a venit în contact. În Italia Schütz l-a cunoscut și pe Claudio Monteverdi, care se pare că i-a ghidat studiile și i-a influențat componenta muzicală dramatică. De altfel, Schütz a scris chiar și o operă, Dafne, considerată prima lucrare lirică germană, operă din păcate pierdută.

Către o sobrietate a expresiei

Deși la început muzica lui Heinrich Schütz era foarte sofisticată, aproape avangardistă ca expresie, în ultimii ani ai carierei sale a devenit din ce în ce mai simplă, mai austeră, culminând cu cele trei Patimi ale sale. O posibilă explicație pentru această schimbare are la bază războiul de 30 de ani ce a marcat istoria Europei, inițial având la bază un pretext religios și ulterior extinzându-se și către domeniul politic și economic, așa cum se întâmplă mereu. Automat, Germania având de suferit, și cultura sa muzicală a intrat într-un declin, lucrările mari în stil venețian nemaifiind posibil de pus în scenă, iar Schütz s-a văzut nevoit să se adapteze acestei stări de fapt. În privința stilului său compozițional, Schütz a fost unul dintre ultimii compozitori ai vremii care au scris modal, armoniile sale rezultând mai ales din alinierile contrapunctice decât dintr-o motivație armonică. Cu toate acestea, uneori, se simte în lucrările sale un puls tonal, mai ales în cadențe. Schütz a mai folosit în piesele sale imitația, dar într-o manieră nepredictibilă și a utilizat, de asemenea, deseori, disonanțe pregnante. O caracteristică majoră a creației sale este însă atenția deosebită acordată relației text-muzică, ce a atins la el un nivel neegalat de niciunul dintre contemporanii săi germani. Accentele, sensul textului sunt sensibil reliefate cu ajutorul muzicii, Schütz, alături de Carisimi fiind unul dintre compozitorii care au aplicat principiile așa numtei Musica poetica, în care figurilor retorice li se căutau corespondențe muzicale. Din păcate, creațiile sale profane n-au supraviețuit, cu excepția câtorva, aceeași soartă având și muzica sa instrumentală, deși Schütz avea reputația unuia dintre cei mai buni organiști germani ai vremii.

Primii compozitori germani de notorietate internațională pe terenul muzicii pentru instrumentele cu claviatură

Importanța lui Heinrich Schütz a fost atât de mare și datorită impulsului pe care l-a oferit muzicii germane, prin ideile deprinse de la cei doi maeștrii ai săi, Giovanni Gabrieli și Claudio Monteverdi. Influența sa a fost uriașă și s-a răsfrânt chiar și asupra stilului școlii de orgă nord-germane. Pe acest teren, al muzicii pentru orgă, Samuel Scheidt a fost primul compozitor german de notorietate internațională. Discipol al lui Sweelinck la Amsterdam, Scheidt a contribuit substanțial la înflorirea stilului muzical nord-german, cu rădăcini puternice în ramura protestantă. Exista, astfel, o deosebire între compozitorii din nordul Germaniei, axați pe un stil mai auster și sudul, unde influența italiană era mai puternică. Muzica lui Scheidt pentru orgă a fost faimoasă în acea vreme, deși ulterior va fi eclipsată de creațiile lui Johann Sebastian Bach.

Un alt compozitor important în epocă și foarte apreciat de cei care i-au urmat a fost Johann Jakob Froberger, cel care a contribuit smenificativ la dezvoltarea repertoriului pentru instrumentele cu claviatură. De asemenea, călătorind mult, a avut ocazia să împărtășească din experiența sa și să asimileze câte puțin din fiecare tradiție cu care a venit în contact. În piesele sale pentru clavecin folosește titluri descriptive, fiind astfel printre primii autori asociați termenului de muzică programatică. Doar două dintre multele sale compoziții au fost tipărite pe parcursului vieții lui, însă ulterior, muzica sa a fost larg regăsită în diferite manuscrise. Froberger este unul dintre puținii compozitori ai secolului al XVII-lea care nu a fost abandonat în uitare. Lucrările sale erau studiate și în secolul al XVIII-lea de către autori ca Handel, Bach și mai târziu, Mozart și chiar Beethoven. Deși lucrările lui Froberger n-au fost editate pe parcursul vieții sale, muzica semnată de el a fost foarte răspândită ulterior pe tot cuprinsul Europei. Contribuția sa la conturarea suitei pentru instrumentele cu claviatură este importantă - Froberger a compus în egală măsură pentru clavecin, clavicord și pentru orgă. Se poate spune că Froberger a creat un cadru pentru genul suitei, netezindu-i calea lui Johann Sebastian Bach.

Un alt specialist al muzicii pentru orgă

Dacă Michael Praetorius se plasa la granița dintre Renaștere și Baroc, cu Froberger și Schütz suntem deja pe terenul epocii în care apar nume uriașe ale istoriei muzicii, nume ca Johann Sebastian Bach, Antonio Vivaldi sau Jean-Philippe Rameau. Alături de Schütz ca importanță se poziționează Dietrich Buxtehude, unul dintre cei mai importanți compozitori ai Barocului german mediu. Majoritatea creației sale este vocală, acoperind o largă paletă de stiluri. La fel cum s-a întâmplat și în cazul lui Schütz, multe dintre paginile sale s-au pierdut, în special cele destinate genului cameral. Au supraviețuit libretele pentru oratoriile lui, nu însă și partiturile, un fapt regretabil, având în vedere că, oratoriile sale au servit, se pare, ca model pentru creațiile similare ale lui Johann Sebastian Bach și Georg Philipp Telemann.

Cele mai apreciate lucrări ale lui Dietrich Buxtehude sunt cele destinate repertoriului pentru orgă. A compus preludii, fugi, toccate, ciaccone și lucrări inspirate de coralele germane și, nu întâmplător, Johann Sebastian Bach l-a luat ca model de inspirație când a compus Passacaglia sa în do minor. Buxtehude a avut un merit deosebit în epocă datorită ciclului de concerte intitulat Abendmusik, evenimente plătite de enoriașii mai bogați, la care intrarea publicului era liberă. La biserica Sf. Maria din Lübeck aceste concerte aveau loc în cele cinci duminici de dinainte Crăciunului, o tradiție care s-a păstrat și care chiar a fost reactualizată în 1926 de către organistul Walter Kraft. Revenind la compozitorul Dietrich Buxtehude, trebuie subliniată inventivitatea sa deosebită, ce avea nevoie doar de un modest impuls pentru a se desfășura. La fel ca și Schütz, Buxtehude va acorda o importanță deosebită relației dintre text și muzică și, deși nu a folosit aceleași procedee tehnice ca și compatriotul său pentru a releva semnificația textelor puse pe muzică, lucrările lui avea o plasticitate considerabilă, un efect pe care îl obținea utilizând mijloace foarte simple, ca repetiția și pauzele semnificative.

Un vizionar al viorii

Vom încheia acest episod cu un alt nume mare, Heinrich Ignaz von Biber, unul dintre cimpozitorii din istoria viorii. Biber a fost, de altfel, un virtuoz al acestui instrument, a cărui tehnică excepțională pentru acea vreme îi permitea să atingă pozițiile a 6-a și a 7-a la vioară iar în lucrările sale se va folosi de propria experientă, explorând tehnica scordaturii și scriitura polifonică. Pe parcursul vieții, muzica lui Biber a fost cunoscută și imitată pe tot cuprinsul Europei. Chiar și la finalul secolului al XVIII-lea el era numit de către istoricul Charles Burney, cel mai bun compozitor pentru vioară al veacului al XVII-lea. Printre lucrările lui se numără și Battalia, o piesă cu un titlu programmatic, ce anticipează tehnici compoziționale și interpretative care se vor manifesta mai târziu, cum sunt politonalitatea și cântatul în maniera col legno.