ACUM:
10.00
Grădina de sunete
Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă
Urmează: 12.25 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.
Apoi: 12.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală germană. Renașterea (II)

Bookmark and Share
Publicat: joi, 23 Iulie 2015 , ora 23.29

În finalul episodului trecut îl aminteam pe Ludwig Senfl, compozitor elvețian care a activat la curtea lui Maximilian I și ulterior la München, o personalitate cu un rol foarte important în cultura muzicală germană. De la Heinrich Isaac, profesorul său, a deprins o solidă tehnică de compoziție iar lucrările sale dovedesc că stăpânea cu măiestrie stilul franco-flamand al vremii. Creația lui Senfl cuprinde 7 Misse și numeroase motete, magnificate destinate serviciului liturgic și câteva corale luterane, multe dintre lucrările sale sacre fiind dedicate ducelui Albrecht al Prusiei, un înfocat susținător al lui Martin Luther. În cadrul repertoriului profan are aproximativ 250 de lucrări, toate de o valoare incontestabilă. Dacă în lucrările sale religioase Ludwig Senfl a rămas mai degrabă conservator, cele profane înglobau toate cuceririle melodice ale secolului al XVI-lea, aici Senfl îndrăznind să experimenteze cu sonoritățile și să meargă pe drumuri mai puțin bătătorite. La fel a procedat și pe terenul muzicii instrumentale.

Autori de tranziție

După moartea lui Ludwig Senfl au apărut o serie de compozitori germani care au împins cultura muzicală germanică spre un alt nivel, mult superior. Printre aceștia se numără și Johhanes Eccard, autor născut la Mülhausen, în Turingia. La vârsta de 18 ani, în 1571 s-a dus la München, unde a avut ocazia să lucreze cu marele Orlando di Lasso, care în acea vreme era cel mai faimos compozitor de origine străină care activa la curtea bavareză. De la Lasso a avut cu siguranță foarte multe de învățat și acest lucru poate fi observa cu ușurință în lucrările lui Eccard, exclusiv vocale.

De aceeași vârstă cu Johannes Eccard și încă și mai iubit de Orlando di Lasso, în corala căruia a cântat la München, Leonhard Lechner a avut o contribuție importantă în conturarea unei variante germane a motetului italian deprins la școala lui Lasso. Este, de asemenea, primul compozitor care a definitivat un ciclu complet de lucrări laice sau religioase pe versuri germane. Are, astfel, șapte colecții de cântece seculare germane, care numără în total 160 de piese și cinci de muzică sacră. La fel ca la Eccard, majoritatea creației sale este vocală și fapt notabil, foarte cunoscută de cei în mijlocul cărora a trăit. Dacă în perioada timpurie Leonhard Lechner folosește, la fel ca și Eccard, structuri mai degrabă conservatoare în cântecele religioase polifonice, mai ales în cele scrise pe texte latine, mai târziu muzica sa din sfera sacră va deveni unul dintre cele mai rafinate exemple de pe parcursul secolului al XVI-lea, lucrările combinând înflăcărarea spirituală cu expresivitatea specifică madrigalelor.

Cu cât avansăm către finalul Renașterii germane, vom întâlni pe plan muzical din ce în ce mai multe semnale ce prefigurează noul stil ce va culmina și se va desăvârși în epoca lui Johann Sebastian Bach. Dar înainte să vorbim despre doi autori care se așează la granița dintre Renaștere și Barocul muzical, îl amintim și pe Hieronymus Praetorius, ce provenea dintr-o familie care a dat naștere unor numeroși muzicieni pe parcursul secolelor al XVI-ea și al XVII-lea. El a scris numeroase lucrări religioase, motete în latină și a preferat, în general, stilul componistic policoral venețian, în care vocile erau divizate în mai multe grupuri distincte. Corurile sale aveau în componență de la 8 până la 20 de voci împărțite în două, trei sau patru grupe. Era clar că muzicianul german stăpânea o tehnică sofisticată de compoziție în privința stilului venețian, deși în lucrările în care a utilizat limba latină era mai degrabă conservator. A evitat, de asemenea, folosirea basului continuu, procedeu adoptat de mare parte dinte contemporanii său germani.

Un german specializat în Italia

Cu patru ani mai mare decât Hieronymus Praetorius, Hans Leo Hassler este cu siguranță unul dintre cei mai importanți compozitori germani din Renașterea târzie, creația sa privind cu îndrăzneală către baroc. În 1584 Hassler va pleca în Italia, la Veneția să-și continue educația, un loc în care școala venețiană era la apogeu iar stilul său componistic era deja cunoscut în Germania datorită unor autori ca Leonhard Lechner sau Hieronymus Praetorius. Aici l-a cunoscut pe Giovanni Gabrieli, cu care a devenit prieten apropiat. Împreună cu acesta, Hans Leo Hassler a studiat compoziția și cântatul la orgă cu Andrea Gabrieli, unchiul lui Giovanni. După moartea maestrului său s-a reîntors în Germania și s-a stabilit la Ausburg. Perioada în care a activat aici ca organist la curtea lui Octavian al II-lea Függer a fost extrem de prolifică pentru el, stabilindu-i o reputație solidă de compozitor și organist, deși influența sa, ca autor protestant, era destul de limitată într-o zonă puternic catolică.

Influențele lui Andrea Gabrieli și ale autorilor italieni se vor simți în stilul componistic al lui Hans Leo Hassler, care va aduce în Germania genuri ca villanella, canzonetta sau genuri dansante în care excelaseră Gastoldi și Vecchi. Hassler a avut, astfel, un rol important în stabilirea unei dominații a stilului componistic italian asupra muzicii germane și urmându-i exemplul, după el, mulți muzicieni germani vor pleca să-și desăvârșească educația în Italia. În Italia apăreau în acea vreme noi curente, îndreptate către ceea ce puțin mai târziu va fi numit barocul muzical iar Hassler a avut meritul de a transfera ceva din stilul concertat, din ideile policorale și expresivitatea emoțională, specifică teritoriului venețian în cultura germană, realizând astfel o trecere armonioasă și hotărâtoare către Baroc.

Din punct de vedere stilistic, lucrările timpurii ale lui Hassler reflectă influența lui Lasso, în timp ce creațiile sale târzii sunt tributare studiilor din Italia cu Andrea Gabrieli. Hassler va încorpora în muzica sa texturi contrastante, uneori cromatice, policorale. Misele sale târzii au linii melodice luminoase, grațioase și fluide, ce amintesc de structurile madrigalelor italiene. Acest lucru a condus către o muzică religioasă mai puțin severă și sobră, fiind acuzat chiar că lucrările sale în această sferă sunt mai degrabă agreabile decât profunde. Însă această atenție acordată frumuseții sunetului era o prioritate absolută pentru Hans Leo Hassler, un element în privința căruia nu concepea să facă nicio concesie.

Un celebru contemporan al lui Hans Leo Hassler a fost Michael Praetorius, cel mai tânăr fiu al unui pastor luteran din Turingia. Michael Praetorius este unul dintre cei mai adaptabili compozitori din epoca sa, fiind în mod special important în dezvoltarea formelor muzicale ce au la bază imnurile protestante. Despre el vom vorbi mai mult în următorul episod, când intrăm deja din punct de vedere istoric în Renașterea timpurie a teritoriilor germanice.

Ioana Marghita