ACUM:
10.00
Grădina de sunete
Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă
Urmează: 12.25 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.
Apoi: 12.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală germană. Perioada medievală (III)

Bookmark and Share
Publicat: marți, 21 Iulie 2015 , ora 23.45

Frauenlob, întemeietorul primei școli a maeștrilor cântăreți

Tradiția minnesängerilor, așa cum menționam în episodul trecut, a început să se estompeze spre finalul secolului al XIV-lea. Numele celor mai înzestrați și apreciați dintre ei îi vor influența însă decisiv pe maeștrii cântăreți, așa numiții meistersingeri, cei care i-au înlocuit din a doua jumătate a veacului al XV-lea, cu o existență, ce-i drept, efemeră. Nu-i putem părăsi însă pe minnesängeri, fără să pomenim două nume importante, cel al lui Konrad din Würzburg și cel al lui Heinrich von Meissen sau Heinrich Frauenlob, în traducere "Slăvitorul doamnelor", datorită pieselor sale centrate în jurul figurilor feminine. Se pare că Frauenlob a fost cel care a întemeiat prima școală a maeștrilor cântăreți, localizată la Mainz, la începutul secolului al XIV-lea. Deși se cunosc foarte puține informații despre viața lui, se pare că talentul său muzical a cucerit în epocă prin inventivitate. De altfel, Frauenlob realizează și o semnificatică tranziție muzicală între stilul lui Walther von der Vogelweide, amintit în episodul trecut și Oswald von Wolkenstein, cel care se poziționează deja în germenii Renașterii.

O artă sonoră în culori

Între 1450 și 1600 maeștrii cântăreți puteau fi întâlniți în majoritatea orașelor germane. Acești muzicieni se considerau continuatorii artei minnesängerilor, deși regulile lor erau mult mai severe și mai austere decât cele ale modelelor declarate. Dacă minnesängerii erau, în marea lor majoritate, aristocrați și nobili, meistersingerii proveneau din pătura medie sau joasă a societății. Unul dintre cei mai cunoscuți dintre aceștia, asupra căruia ne vom concentra imediat a fost în tinerețe cizmar. Cu tot efortul lor de a continua tradiția minnesängerilor, arta maeștrilor cântăreți, încorsetată în cadrul unor reguli rigide, va pierde cu timpul din vitalitate și creativitate. Treptat, toate aceste legi severe vor duce la stingerea muzicii laice medievale, simplă, dar plină de farmec, ea fiind înlocuită de savanta măiestrie polifonică, care apare în Franța, Italia, Țările de Jos și atinge, apoi, apogeul în Barocul german cu Bach și Händel. Melodiile erau, în general, lente, greoaie, uneori împodobite cu ornamente, numite Blumen, adică flori. De asemenea, melodiile maeștrilor cântăreți erau distinse între ele prin diferite epitete: tonul roșu, albastru sau trist.

Înflorirea artei polifonice

Activitatea maeștrilor cântăreți dovedește cât de intensă era viața muzicală în rândul burgheziei germane. Nu în multe țări din acea vreme pătura de mijloc a societății avea ocazia să vină într-un contact atât de direct cu arta sonoră. Acest lucru a determinat o cultivare a gustului pentru muzică în rândul tuturor claselor sociale, fapt ce a permis remarcabila evoluție ulterioară pe teren muzical a autorilor germani. Pe măsură ce arta minnesängerilor și cea a meistersingerilor se îndrepta către apus, compozitorii de la finalul secolului al XIV-lea își căutau alte mijloace de exprimare, unul dintre acestea fiind și cel polifonic. Printre primii autori care s-au concentrat asupra artei polifonice, este adevărat că într-o manieră nu foarte consistentă, se numără Hermann, Călugărul din Sazburg. Creația sa, din rândul căreia s-au păstrat mai ales textele, cuprinde foarte multe cântece cu subiect romantic, un motiv pentru care probabil călugărul a preferat să rămână anonim. Chiar și așa, Călugărul din Salzburg a fost unul dintre cei mai prolifici și mai populari muzicieni germani de pe parcursul secolului al XIV-lea.

Oswald von Wolkenstein, poetul aristocrat controversat

Momentul în care autorii germani au început să fie interesați de polifonie a conincis cu cel al apariției autorilor străini care erau foarte familiarizați cu limbajul polifonic, la curțile sau la capelele germane. În anul 1440 puteau fi întâlniți la curtea împăratului Friedrich al III-lea două nume flamande ca Johannes Brassart și Johannes de Sarto. Manuscrisele din acea vreme, printre care Lochamer, scris în secolul al XV-lea, demonstrează gustul muzical german din acea perioadă dar și influențele străine altoite pe cântul german. Unul dintre numele care s-a afirmat în acel secol a fost cel al lui Oswald von Wolkenstein, un compozitor de tranziție și un artist atipic pentru timpul său. Aristocrat, poet talentat, Oswald n-a ezitat să se implice în problemele politice ce au marcat începutul secolului al XIV-lea, desfășurând chiar și o carieră diplomatică. A fost, de asemenea, și călugăr, dar și un îndrăgostit perpetuu de femeile frumoase, dovadă numeroasele scandaluri romantice din viața sa. Nu se știe dacă datorită avântului său politic sau al vreunui scandal erotic și-a pierdut ochiul drept, așa cum se poate observa din singurul său portret păstrat, cert este că viața sa a fost deosebit de aventuroasă, iar clocotul din ea s-a răsfrânt și în originalitatea muzicii pe care a compus-o. Deși creația sa este în principal monofonă, Wolkenstein a compus și câteva versuri pentru partiturile polifonice create de alți compozitori, francezi sau italieni.

Alte nume importante ale vremii

Oswald von Wolkenstein obișnuia, de asemenea, să transcrie lucrările autorilor străini și chiar să se inspire din ele - în aceea vreme noțiunea dreptului de autor nu exista. La fel a procedat și Conrad Paumann, organist, interpret la lăută și compozitor orb din naștere. Neajunsul său nu l-a împiedicat să provoace senzație ca interpret, oriunde se ducea. Paumann a transcris lucrări ale lui Du Fay și ale contemporanilor săi și le-a integrat repertoriului pentru orgă german. Majoritatea muzicii sale este instrumentală, unele lucrări necesitând chiar o mare virtuozitate.

Un alt compozitor orb, probabil tot din naștere, important, de asemenea, pentru literatura organistică a fost Arnolt Schlick, cel care a introdus în muzica sa tehnici rafinate de cantus firmus, linii melodice independente, uneori chiar în număr de 10 și folosirea intensivă a imitației. Locul său în istoria timpurie a muzicii pentru orgă din Germania este unul foarte solid, datorită influenței pe care a exercitat-o atât asupra compozitorilor timpului său, cât și asupra celor care i-au urmat.

Către o școală polifonică germană

Între anii 1450 și 1550, muzica germană va intra într-o nouă fază, în care limbajul polifonic se va desăvârși și rafina. În această perioadă a activat la curtea habsburgică Arnold von Bruck, compozitor franco-flamand, unul dintre cei mai respectați autori ai Germaniei primei jumătăți a secolului al XVI-lea. Deși a trăit în mijlocul unei atmosfere religioase protestante, se pare că a rămas credincios convingerilor sale catolice.

Pe la mijlocul secolului al XV-lea se poate vorbi despre prima școală polifonică germană, reprezentată de Adam von Fulda, Heinrich Finck și Paul Hofhaimer. Acești trei autori au jucat un rol foarte important în conturarea genului de lied pentru tenor, care consta dintr-o singură linie melodică destinată tenorului, cu acompaniament polifonic. Prin intermediul acestui gen Germania își găsea în sfârșit un loc printre țările din jur, a căror dezvoltare muzicală era foarte avansată. Tot ei au adaptat stilul de compoziție franco-flamand muzicii seculare și religioase germane. Dintre aceștia Paul Hofhaimer era un improvizator de excepție, dar și un apreciat profesor, cu care au studiat o lungă listă de organiști germani. Deși era un maestru al muzicii pentru orgă, puține partituri au supraviețuit. Era consultat de asemenea, deseori pentru construirea și întreținerea orgilor.

Ioana Marghita