ACUM:
10.00
Grădina de sunete
Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă
Urmează: 12.25 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.
Apoi: 12.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală germană. Perioada medievală

Bookmark and Share
Publicat: duminică, 19 Iulie 2015 , ora 11.29

Când începe istoria Germaniei?

Iată o întrebare capcană, care i-a chinuit chiar și pe Goethe sau Schiller, ultimul întrebând ironic:"Germania? Dar unde este?". Dacă stablirea unei date oficiale de început este destul de grea, momentul închegării unei istorii muzicale pare mai ușor de decelat. Deschidem astăzi un nou capitol al Vitraliilor, în care ne vom concentra asupra teritoriilor de limbă germanică, indiferent că ele se numesc Germania, Austria sau Elveția. Încă de pe vremea imperiului lui Carol cel Mare, multe dintre notațiile religioase timpurii proveneau din mănăstirile germane din teritoriu și, de asemenea, este semnificativ faptul că cel mai vechi exemplu de cânt liturgic - vorbim de cântul gregorian - se presupune că provenea de la mănăstirea Sf. Emmeram, din Regensburg. Și alte centre religioase, cum erau Ausburg, Köln, Reichenau sau Saint Gallen au avut rolul lor, important în cultivarea cântului liturgic. De asemenea, mănăstirile germane au avut un aport substanțial în răspîndirea cântului gregorian și, mai ales, în dezvoltarea cantus planus-ului. Este menționat în secolul al IX-lea un anume călugăr Notker Balbulus, cel care va îngloba mult mai coerent decât înainte melismele în cadrul cântului religios, dând naștere așa numitului repertoriu secvențial. Mănăstirile germane au mai avut o contribuție importantă în acea vreme, pe terenul pedagogic și pe cel al teoriei muzicale. Multe lucrări importante în domeniu au fost scrise de autori din partea germanică a imperiului, în secolele al IX-lea, al X-lea și al XI-lea. Printre acești teoreticieni se numără și Hermanus Contractus din Reichenau, călugăr, compozitor, matematician, pasionat de geometrie și astronom, contribuind, așadar, în toate domeniile ce alcătuiau Quadrivium-ul. Toată viața și-a petrecut-o într-o mănăstire benedictină, compunând, scriind tratate de teorie muzicală, geometrie, aritmetică și astronomie dar și însemnări istorice cu conținut religios. Spre finalul vieții, devenind orb a început să compună imnuri, cele mai cunoscute, ale căror paternitate îi este atribuită fiind Salve Regina și Alma Redemptoris Mater.

Hildegard von Bingen - călugărița vizionară

Interesant este că unul dintre primele nume componistice legate de istoria muzicală a Germaniei este cel al unei femei, Hildegard von Bingen, cunoscută și ca Sfânta Hildegard. Călugăriță benedictină, vizionară și erudită, Hildegard a fost preocupată, în afară de teologie, de muzică, botanică și medicină. A scris, de asemenea, poezii, piese cu tematică moralizatoare și a compus numeroase cântece religioase. Cu un număr de 70 - 80 de manuscrise păstrate, Hildegard von Bingen intră în rîndul compozitorilor cu cel mai mare repertoriu din perioada medievală.

Încă de la o vârstă fragedă, Hildegard von Bingen a avut viziunea "luminii divine", așa cum o numea ea, viziuni care i-au fost acceptate de către Biserică și care au însoțit-o pe parcursul întregii vieți, fiind de multe ori și sursă de inspirație pentru compozițiile și scrierile sale. Din perspectiva contemporanilor săi, a fost o călugăriță atipică. A avut conflicte repetate cu superiorii datorită modului mai relaxat în care înțelegea dogma religioasă dar și criticilor aduse la adresa corupției din rândul clericilor. Astfel, în rândul adepților ei regulile de alimentație erau mai puțin severe iar timpul de asceză și rugăciune diminuat. Conflictele, deși dese, nu i-au diminuat însă reputația. Hildegard von Bingen nu era sensibilizată de norme și diverse metode de penitență religioasă, pe care le considera, probabil, excesive. Atitudinea ei a atras simpatia credincioșilor, mănăstirea sa îmbogățindu-se din donații și atrăgând automat alte acuzații asupra lui Hildegard, suspectată că ar aprecia viața de lux. La rândul său, Hildegard va critica vehement Ordinul cerșetorilor, cei care renunțau la toate bunurile materiale, adâncind conflictul. În lucrarea Columba aspexit, Hildegard von Bingen își îndreaptă rugăciunile către Sfântul Maximin, un discipol timpuriu al lui Christos, care a plecat împreună cu Maria Magdalena în Franța, după reînvierea lui Iisus. El era patronul mănăstirii benedictine din importantul port Trier, loc pe care Hildegard von Bingen îl vizitase într-un drum către Metz, prin 1160. Este foarte probabil, așadar, ca lucrarea Columba aspexit să fi fost compusă pentru mănăstirea din Trier de cea care era supranumită Sybil de pe Rin.

Stilul muzical al lui Hildegard von Bingen este puternic individualizat. A scris întotdeauna pentru voci de femei și din această cauză melodiile explorează un ambitus mult mai extins și, de multe ori, au un conținut dramatic mai pronunțat. Cânturile sale au o și componentă improvizatorică pronunțată, detaliu neîntâlnit la același nivel în partiturile contemporanilor săi. Acest lucru se datorează atât faptului că educația sa muzicală nu era atât de riguroasă ca a compozitorilor bărbați și, de asemenea, faptului că Hildegard von Bingen privea lucrările sale mai degrabă din perspectiva de cântăreață decât din cea de compozitoare. Singulară în creația sa rămâne drama liturgică Ordo Virtutum, cel mai timpuriu exemplu de piesă cu tematică moralizatoare și singura dramă medievală care a supraviețuit atât ca text, cât și ca muzică. Lucrarea este o alegorie care vorbește despre lupta Binelui, reprezentată de 17 virtuți cu Răul, reprezentat de Diavol pentru sufletul uman.

Către conturarea unui profil sonor național

Interesul pentru polifonie a fost destul de slab pe teritoriile germanice în timpul Evului Mediu, situație ce s-a menținut până spre mijlocul secolului al XIV-lea. În cadrul Codexului Engelberg, scris în jurul anului 1360 de călugării Walter Mirer și Bartholomeus Fridower există câteva exemple timide de polifonie, dar acestea sunt, oricum, cazuri izolate și comparativ cu situația din Franța, cea din teritoriile germanice este de-a dreptul sărăcăcioasă. O explicație a fost găsită în planul administrativ și social, Germania avansând greu și disparat către statutul unei națiuni. Dacă în secolul al XIII-lea Francia avea deja un centru important cultural, la Notre Dame în Paris, acolo unde s-au cristalizat motetele Ars Antiqua, Germania nu se putea lăuda cu un centru asemănător, nici cultural, nici muzical. Este adevărat că multe dintre manuscrisele muzicale religioase timpurii ale vremii proveneau din așezămintele de cult germanice, este, de asemenea, adevărat că Hildegard von Bingen a fost un nume în urma căruia a rămas o importantă și valoroasă cantitate de lucrări muzicale, dar cu toate acestea, exemplele din partea franceză, sunt în acea perioadă superioare.

Începând cu anul 1300, orașe germane precum Ausburg, Köln și Nürnberg au început să se dezvolte, creând o prosperă clasă de cormercianți, amatori nu doar de muzică sacră. Pe străzile populate ale urbelor germane au început să apară cântăreți, dansatori și procesiuni de penintență menite a îndepărta temuta Moarte Neagră, ce marca secolul. Au apărut și universități la Heidelberg, Viena și Leipzig, în acea perioadă, locuri în care muzica era predată în ansamblul artelor din Quadrivium. Astfel, ușor, centrele culturale religioase au început să fie înlocuite de cele culte, favorizând apariția unor altfel de muzicieni, centrați pe cu totul alte subiecte, mult mai lumești. Ne oprim deocamdată aici, nu înainte de a vă spune că data viitoare com vorbi despre minnesängeri și Carmina Burana.

Ioana Marghita