Când începe istoria Germaniei?

Iată o întrebare capcană, care i-a chinuit chiar şi pe Goethe sau Schiller, ultimul întrebând ironic:"Germania? Dar unde este?". Dacă stablirea unei date oficiale de început este destul de grea, momentul închegării unei istorii muzicale pare mai uşor de decelat. Deschidem astăzi un nou capitol al Vitraliilor, în care ne vom concentra asupra teritoriilor de limbă germanică, indiferent că ele se numesc Germania, Austria sau Elveţia. Încă de pe vremea imperiului lui Carol cel Mare, multe dintre notaţiile religioase timpurii proveneau din mănăstirile germane din teritoriu şi, de asemenea, este semnificativ faptul că cel mai vechi exemplu de cânt liturgic - vorbim de cântul gregorian - se presupune că provenea de la mănăstirea Sf. Emmeram, din Regensburg. Şi alte centre religioase, cum erau Ausburg, Köln, Reichenau sau Saint Gallen au avut rolul lor, important în cultivarea cântului liturgic. De asemenea, mănăstirile germane au avut un aport substanţial în răspîndirea cântului gregorian şi, mai ales, în dezvoltarea cantus planus-ului. Este menţionat în secolul al IX-lea un anume călugăr Notker Balbulus, cel care va îngloba mult mai coerent decât înainte melismele în cadrul cântului religios, dând naştere aşa numitului repertoriu secvenţial. Mănăstirile germane au mai avut o contribuţie importantă în acea vreme, pe terenul pedagogic şi pe cel al teoriei muzicale. Multe lucrări importante în domeniu au fost scrise de autori din partea germanică a imperiului, în secolele al IX-lea, al X-lea şi al XI-lea. Printre aceşti teoreticieni se numără şi Hermanus Contractus din Reichenau, călugăr, compozitor, matematician, pasionat de geometrie şi astronom, contribuind, aşadar, în toate domeniile ce alcătuiau Quadrivium-ul. Toată viaţa şi-a petrecut-o într-o mănăstire benedictină, compunând, scriind tratate de teorie muzicală, geometrie, aritmetică şi astronomie dar şi însemnări istorice cu conţinut religios. Spre finalul vieţii, devenind orb a început să compună imnuri, cele mai cunoscute, ale căror paternitate îi este atribuită fiind Salve Regina şi Alma Redemptoris Mater.

Hildegard von Bingen - călugăriţa vizionară

Interesant este că unul dintre primele nume componistice legate de istoria muzicală a Germaniei este cel al unei femei, Hildegard von Bingen, cunoscută şi ca Sfânta Hildegard. Călugăriţă benedictină, vizionară şi erudită, Hildegard a fost preocupată, în afară de teologie, de muzică, botanică şi medicină. A scris, de asemenea, poezii, piese cu tematică moralizatoare şi a compus numeroase cântece religioase. Cu un număr de 70 - 80 de manuscrise păstrate, Hildegard von Bingen intră în rîndul compozitorilor cu cel mai mare repertoriu din perioada medievală.

Încă de la o vârstă fragedă, Hildegard von Bingen a avut viziunea "luminii divine", aşa cum o numea ea, viziuni care i-au fost acceptate de către Biserică şi care au însoţit-o pe parcursul întregii vieţi, fiind de multe ori şi sursă de inspiraţie pentru compoziţiile şi scrierile sale. Din perspectiva contemporanilor săi, a fost o călugăriţă atipică. A avut conflicte repetate cu superiorii datorită modului mai relaxat în care înţelegea dogma religioasă dar şi criticilor aduse la adresa corupţiei din rândul clericilor. Astfel, în rândul adepţilor ei regulile de alimentaţie erau mai puţin severe iar timpul de asceză şi rugăciune diminuat. Conflictele, deşi dese, nu i-au diminuat însă reputaţia. Hildegard von Bingen nu era sensibilizată de norme şi diverse metode de penitenţă religioasă, pe care le considera, probabil, excesive. Atitudinea ei a atras simpatia credincioşilor, mănăstirea sa îmbogăţindu-se din donaţii şi atrăgând automat alte acuzaţii asupra lui Hildegard, suspectată că ar aprecia viaţa de lux. La rândul său, Hildegard va critica vehement Ordinul cerşetorilor, cei care renunţau la toate bunurile materiale, adâncind conflictul. În lucrarea Columba aspexit, Hildegard von Bingen îşi îndreaptă rugăciunile către Sfântul Maximin, un discipol timpuriu al lui Christos, care a plecat împreună cu Maria Magdalena în Franţa, după reînvierea lui Iisus. El era patronul mănăstirii benedictine din importantul port Trier, loc pe care Hildegard von Bingen îl vizitase într-un drum către Metz, prin 1160. Este foarte probabil, aşadar, ca lucrarea Columba aspexit să fi fost compusă pentru mănăstirea din Trier de cea care era supranumită Sybil de pe Rin.

Stilul muzical al lui Hildegard von Bingen este puternic individualizat. A scris întotdeauna pentru voci de femei şi din această cauză melodiile explorează un ambitus mult mai extins şi, de multe ori, au un conţinut dramatic mai pronunţat. Cânturile sale au o şi componentă improvizatorică pronunţată, detaliu neîntâlnit la acelaşi nivel în partiturile contemporanilor săi. Acest lucru se datorează atât faptului că educaţia sa muzicală nu era atât de riguroasă ca a compozitorilor bărbaţi şi, de asemenea, faptului că Hildegard von Bingen privea lucrările sale mai degrabă din perspectiva de cântăreaţă decât din cea de compozitoare. Singulară în creaţia sa rămâne drama liturgică Ordo Virtutum, cel mai timpuriu exemplu de piesă cu tematică moralizatoare şi singura dramă medievală care a supravieţuit atât ca text, cât şi ca muzică. Lucrarea este o alegorie care vorbeşte despre lupta Binelui, reprezentată de 17 virtuţi cu Răul, reprezentat de Diavol pentru sufletul uman.

Către conturarea unui profil sonor naţional

Interesul pentru polifonie a fost destul de slab pe teritoriile germanice în timpul Evului Mediu, situaţie ce s-a menţinut până spre mijlocul secolului al XIV-lea. În cadrul Codexului Engelberg, scris în jurul anului 1360 de călugării Walter Mirer şi Bartholomeus Fridower există câteva exemple timide de polifonie, dar acestea sunt, oricum, cazuri izolate şi comparativ cu situaţia din Franţa, cea din teritoriile germanice este de-a dreptul sărăcăcioasă. O explicaţie a fost găsită în planul administrativ şi social, Germania avansând greu şi disparat către statutul unei naţiuni. Dacă în secolul al XIII-lea Francia avea deja un centru important cultural, la Notre Dame în Paris, acolo unde s-au cristalizat motetele Ars Antiqua, Germania nu se putea lăuda cu un centru asemănător, nici cultural, nici muzical. Este adevărat că multe dintre manuscrisele muzicale religioase timpurii ale vremii proveneau din aşezămintele de cult germanice, este, de asemenea, adevărat că Hildegard von Bingen a fost un nume în urma căruia a rămas o importantă şi valoroasă cantitate de lucrări muzicale, dar cu toate acestea, exemplele din partea franceză, sunt în acea perioadă superioare.

Începând cu anul 1300, oraşe germane precum Ausburg, Köln şi Nürnberg au început să se dezvolte, creând o prosperă clasă de cormercianţi, amatori nu doar de muzică sacră. Pe străzile populate ale urbelor germane au început să apară cântăreţi, dansatori şi procesiuni de penintenţă menite a îndepărta temuta Moarte Neagră, ce marca secolul. Au apărut şi universităţi la Heidelberg, Viena şi Leipzig, în acea perioadă, locuri în care muzica era predată în ansamblul artelor din Quadrivium. Astfel, uşor, centrele culturale religioase au început să fie înlocuite de cele culte, favorizând apariţia unor altfel de muzicieni, centraţi pe cu totul alte subiecte, mult mai lumeşti. Ne oprim deocamdată aici, nu înainte de a vă spune că data viitoare com vorbi despre minnesängeri şi Carmina Burana.