ACUM:
10.00
Grădina de sunete
Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă
Urmează: 12.25 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.
Apoi: 12.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală engleză. Arta sonoră pe parcursul secolului XX

Bookmark and Share
Publicat: sâmbătă, 18 Iulie 2015 , ora 22.03

O forță sonoră a secolului XX

Iată-ne la ultimul episod dedicat istoriei muzicale engleze, o perioadă în care s-au afirmat o serie de nume componistice cu adevărat unice pentru întreaga artă sonoră universală. Din rândul acestora nu poate lipsi cel al lui Benjamin Britten, pe care mulți îl consideră următorul mare compozitor după Henry Purcell. De asemenea, toți criticii de specialitate sunt de acord că el face parte din topul celor cinci mari autori moderni englezi, în care mai figurează, de asemenea, Edward Elgar, Ralph Vaughan Williams, William Walton și Michael Tippett. Talentul său componistic s-a manifestat cu forță în toate genurile muzicale, cu precădere muzica vocală, Britten găsind în vocea umană o sursă de inspirație inepuizabilă. Poate că un motiv pentru acest atașament îl reprezintă și relația sa specială cu tenorul Peter Pears, partenerul său de cursă lungă atât în plan profesional, cât și în viața personală, orientarea sexuală a lui Britten nefiind un secret pentru nimeni. Aceasta ar fi o altă posibilă motivație pentru izolarea în care a preferat mereu să trăiască și pentru accentele întunecate și pesimiste din muzica sa, atribute care îl apropie din acest punct de vedere de Mahler sau Șotakovici.

Pe tot parcursul creației sale Britten s-a simțit permanent atras de poezie, abilitatea sa de a contopi mesajul textual cu cel al muzicii fiind absolut extraordinară și generând un efect teatral remarcabil. Deși profund alergic la muzica lui Ralph Vaughan Williams, care la rândul său îl considera antipatic, și Britten a fost atras de trecutul britanic, cel legat de figura lui Henry Purcell, de perioada elisabetană și tudoriană. De aici vine probabil și preferința sa pentru formele baroce, cum ar fi suita sau tema cu variațiuni. Stilul său compozițional acordă culorilor timbrale, combinațiilor orchestrale un rol foarte important, limbajul sonor al lui Britten având rădăcini în multe surse, majoritatea britanice, fără a se cantona definitiv în niciuna dintre ele.

Încă de la începutul carierei sale Britten și-a făcut cunoscute intențiile de a se detașa de curentul componistic britanic din jurul său, pe care îl considera insulat și amatoristic. Admirația lui pentru autori ca Mahler, Berg și Stravinski a fost, de altfel, considerată de unii critici contemporani lui ca nepotrivită pentru un tânăr compozitor englez. În prezent, poziția lui Britten este foarte solidă. Iar convingerile sale muzicale cosmopolite l-au ajutat să-și construiască un stil sonor receptat cu entuziasm pe toate scenele internaționale. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale este, probabil, și Recviemul de război, un opus prin care Britten și-a formulat foarte clar convingerile pacifiste, încercând să denunțe public ororile războiului, ale oricărui război. Lucrarea este scrisă special pentru trei soliști, soprana rusă Galina Vishnevskaya, tenorul britanic Peter Pears și baritonul german Dietrich Fischer-Dieskau - o altă aluzie la cele trei puteri politice și la importanța reconcilierii. Versurile combină textele latinei ale Missei defuncților cu cele nouă poeme scrise de Wolfred Owen, ucis pe front în timpul primului război mondial, chiar cu o săptămână înainte de armistițiu.

Un neoclasic al secolului XX pe teritoriul englez

Contemporan cu Britten a fost și Michael Tippett, un alt nume cu rezonanță pentru școala componistică britanică din secolul XX. Spre deosebire însă de Britten, care de mic a arătat un talent componistic spectaculos, Tippett a fost mult mai reținut, asta datorită faptului că era foarte autocritic față de compozițiile sale timpurii. Fascinația pentru contrapunct și fugă și pentru sursele literare europene și asiatice se va regăsi în lucrările sale de maturitate, care, datorită dificultății tehnice, au fost considerate pentru o lungă perioadă de timp foarte greu de interpretat de către soliști și instrumentiști. Oricum, această reticență a fost dublată de cea a autorităților și a societății, fiind blamat pentru sustragerea de la înrolare pe timpul celui de-al doilea război mondial. Muzica lui Tippett este însă, în pofida acestor dificultăți, profund originală și a oferit o amprentă inconfundabilă, din perspectivă britanică, neoclasicismului de secolul XX.

Alte nume componistice importante în cadrul secolului XX pe teritoriul englez

Ajungem acum la compozitorii contemporani, dintre care se detașează Harrison Birtwistle, născut în 1934 la Manchester, cu un stil profund modern, complex, influențat la început de Igor Stravinski și Olivier Messiaen. Preferința sa pentru utilizarea structurilor juxtapuse de blocuri sonore îl apropie de asemenea și de Edgar Varese. Lucrările sale au fost percepute ca brutale și violente iar șocul produs de opera sa Punch and Judy a fost considerabil. Preocuparea sa pentru reinventarea miturilor narative și prezentarea acestora în lumina nudă a contemporaneității provoacă stupoare, senzație pe care de altfel Birtwistle o caută, nu ca efect facil însă, ci pentru a crea un rezultat intens expresiv. E adevărat că de multe ori muzica sa este aspră, violentă, dar poate fi și lirică sau contemplatică, chiar în cadrul aceleiași lucrări. Oricum ar fi, muzica sa exprimă ceva, comunică un mesaj, fie tragic, depresiv, fie jucăuș și cald și este capabilă să reprezinte emoții umane în moduri foarte diferite și complexe. În niciun caz nu este o muzică ce te poate lăsa indiferent.

Peter Maxwell Davies este un alt nume a cărui muzică șoca audiența, dar și criticii de specialitate, pe la mijlocul anilor `60. Compozitorul, căruia îi place să se joace simultan cu mai multe stiluri muzicale este de asemenea adeptul așa numitului pătrat magic ca sursă și determinant al structurii muzicale. Treptat, stilul său a devenit mult mai temperat, renunțând la experimente și ajungând până la punctul la care colegul său Birtwistle nici nu-l mai consideră un modernist. Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale din prima perioadă de creație este monodrama Opt cântece pentru un rege nebun pentru bariton și ansamblu instrumental. Ideea care stă la baza lucrării este inspirată de o cutie muzicală cu care se pare că regele George al III-lea a încercat să-și învețe păsările să cânte. În cadrul lucrării, muzicienii sunt de fapt păsările închise în cuști iar cântărețul este regele. Nu lipsesc nici câteva trimiteri parodice către recitativul secolului al 18-lea.

Ultimul nume al acestui episod este cel al lui Thomas Ades, născut în 1970 și comparat deseori cu Benjamin Britten, care la fel ca mai tânărul său compatriot a fost compzitor, pianist și dirijor. Ades este unul dintre cei mai talentați autori britanici contemporani, muzica sa câștigând numerăase distincții și premii și lucrul cel mai important pentru orice compozitor, fiind interpretată constant în sălile de concert. Opera sa, Powder her face, o aluzie la ducesa de Argyll Margaret, a cărei conduită sexuală la mijlocul secolului XX a dat naștere la multe bârfe și scandaluri în capitala britanică, s-a dovedit un succes, intrând în repertoriile unor instituții lirice prestigioase de pe teritoriul european. Muzica folosește influențe foarte diverse, de la Alban Berg, Stravinski, Britten, până la Astor Piazzolla.