O inspiraţie pentru musical-urile secolului XX

Continuăm astăzi incursiunea prin istoria muzicală a Angliei de pe parcursul secolului al 19-lea. Nu putem trece mai departe fără să mai vorbim puţin despre momentul Gillbert - Sullivan. În acea perioadă, lucrările lor erau numite opere comice engleze, pentru a se departaja de operetele franceze de pe filiera Offenbach, deşi, de fapt, aparţineau aceluiaşi gen. Aşa cum denotă şi termenul cu iz de diminutiv, opereta este o operă mai puţin pretenţioasă, în care subiectele au o componentă satirică pronunţată. În mare parte, multe dintre libretele operetelor sunt mai mult vorbite decât cântate, de aceea Sullivan chiar prefera actori care să ştie să cânte, nu solişti, pentru creaţiile sale. Influenţa operetelor engleze asupra musical-urilor moderne, în special asupra celor destinate Broadway-ului este puternică, iar lucrările semnate de Sullivan şi Gillbert nu fac excepţie.

Hubert Parry şi influenţa sa asupra următoarelor generaţii de autori englezi

Tot în episodul trecut l-am amintit pe Wiliam Sterndale Bennett, admirat de Mendelssohn şi Schumann. Unul dintre studenţii lui a fost şi Hubert Parry, cunoscut mai ales datorită lucrărilor sale corale. Parry a condus Academia Regală de Muzică din Londra din 1895 până la moartea sa şi a fost, de asemenea, profesor la Universitatea din Oxford. Tributar la început în special stilului componistic de sorginte bachiană şi brahmsiană, Parry şi-a dezvoltat ulterior un limbaj puternic diatonic, care i-a influenţat puternic pe Elgar şi Vaughan Williams. Rolul său în cadrul muzicii engleze este, de multe ori, subestimat şi, din păcate, numele său se regăseşte mai degrabă în enciclopediile de muzică decât în programele de concert. Însă pentru viitoarele generaţii de compozitori englezi amprenta sa a fost importantă şi este de ajuns să menţionăm numele câtorva dintre discipolii săi de la Academia Regală de Muzică din Londra, printre ei figurând Gustav Holst, Ralph Vaughan Williams sau Frank Bridge.

Un maestru al Angliei imperiale

Ajungem acum la unul dintre cei mai importanţi compozitori britanici, cel care a realizat o punte între secolului al XIX-lea şi următorul veac, privit ca cel mai important autor după Handel şi Purcell. Vorbim despre Edward Elgar, un compozitor nu foarte cunoscut la vremea sa, dar care în prezent este o celebră carte de vizită pentru cultura britanică. În multe privinţe, Elgar s-a considerat un înstrăinat. De altfel, a fost mereu un introvertit şi a şi trăit o mare parte din viaţă în nordul Angliei, departe de Londra, principalul centru muzical şi cultural al ţării. Multă vreme, pentru a-şi exersa abilităţile componistice, Elgar scria piese pentru orchestra azilului de nebuni din oraşul său natal Worcester, pe care o dirija chiar în incinta sanatoriului. Printre altele, el a condus şi Societatea Instrumentiştilor Amatori din Worcester şi a fost organist într-una dintre bisericile importante ale oraşului,  pentru care scria corale. Prima sa lucrare orchestrală importantă a fost ciclul intitulat Variaţiunile Enigma, iar enigma vizează în acest caz tema pe baza căreia sunt construite variaţiunile şi asupra căreia s-au făcut multe speculaţii. Fiecare dintre variaţiuni este încifrată cu iniţialele sau poreclele prietenilor compozitorului. Este vorba, de fapt, despre o suită de 14 portrete muzicale şi, se pare că, dintre acestea, prima variaţiune este dedicată soţiei sale Caroline Alice Elgar, una câinelui unuia dintre prietenii săi, iar ultima reprezintă un autoportret al compozitorului şi poate, nu întâmplător, este şi cea mai ciudată ca sonoritate. Dirijorul german Hans Richter a considerat-o o capodoperă şi datorită concertelor sale cu această lucrare în Anglia şi Germania, i-a asigurat lui Elgar un succes durabil.

Un maestru al orchestraţiei şi al efectelor corale, Elgar s-a lăsat influenţat de limbajul armonic al lui Schumann şi Brahms, altoit pe cromatismul lui Wagner, aşadar a abordat un stil de sinteză europeană. Abilitatea lui Elgar de a combina aristocraţia şi grandoarea cu simplitatea stilului popular este extraordinară, dând muzicii sale o paletă foarte largă de culori, de la o dispoziţie extrovertită şi caldă până la accentele adânci, reflexive şi melancolice. În 1900 a compus pentru Festivalul din Birmingham cea mai apreciată lucrare religioasă a sa, Visul lui Gerontius. Reprezentaţia a fost un eşec, datorită numărului insuficient de repetiţii, cucerind publicul abia un an mai târziu la Dusseldorf şi în cadrul Festivalului Rinul de Jos. Oricum, după ce a auzit această lucrare, Richard Strauss l-a numit pe Elgar drept cel mai important compozitor englez al timpului său. Influenţa wagneriană se simte atât din perspectiva utilizării leitmotivelor care caracterizează personajele şi situaţiile, cât şi în bogăţia armonică, scriitura cromatică şi amploarea scriiturii orchestrale.

Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Edward Elgar este Pomp and Circumstance, o colecţie de marşuri concertante care datează din 1901, dintre care primul este celebru pentru secţiunea mediană, care ulterior a devenit unul dintre imnurile Regatului unit al Marii Britanii. Elgar a fost extrem de încântat de această temă mediană "Am o temă care-i va da pe toţi gata... o temă care apare o dată-n viaţă" declara el. Şi într-adevăr, Regele Eduard al VII-lea a fost atât de impresionat de ea încât i-a sugerat-o ca bază pentru imnul regatului. În 1902, un an mai târziu, Elgar şi Arthur Benson au creat acest imn care i-a adus drept răsplată compozitorului britanic titlul de Cavaler, în 1904.

După succesul cu Pomp and Circumstance, notorietatea lui Elgar a câştigat în amploare, lucrările sale fiind deja abordate des în Europa de către şefi de orchestră ca Strauss, Steinbach sau Busoni. Care a fost traiectoria lui ulterioară, următoarele succese dar şi evenimentele neplăcute vom afla în următorul episod.