Inventatorul nocturnei pentru pian

În pofida numărului mic de compozitori nativi, Anglia a avut parte de o viaţă muzicală înfloritoare pe parcursul secolului al XVIII-lea, perioadă despre care am vorbit în episodul trecut, dar şi în următorul veac, cel care va fi marcat de pecetea tumultoasă a romantismului. Este de ajuns să menţionăm că Ludwig van Beethoven şi-a compus cea de-a noua simfonie pentru Societatea Filarmonică din Londra şi că, de asemenea, a deţinut un pian realizat de Scott John Broadwood. În anii în care Muzio Clementi era la Londra, se mutase acolo recent şi o familie de irlandezi, din cadrul căreia s-a remarcat John Field, un pianist virtuoz, admirat de Joseph Haydn şi discipol al lui Clementi, cu care, de altfel, a şi întreprins numeroase turnee pe tot cuprinsul Europei. În plan compoziţional Field a fost unul dintre principalii autori care l-au influenţat pe Frederic Chopin. Înclinat, ca şi în interpretare, pe valorificarea sensibilităţii şi a expresivităţii sunetelor, Field a compus în consecinţă, acordând o atenţie specială stărilor emoţionale. Ca interpret şi-a dezvoltat un sunet delicat şi plastic, în contrast cu mulţi dintre contemporanii săi axaţi pe latura virtuoză.

John Field a rămas însă în istorie ca inventatorul nocturnei pentru pian, un gen caracteristic pentru perioada romantică, în care dezvoltarea muzicală depindea strict de sinuozităţile stării pe care autorul dorea să o sugereze. Aşadar, mai degrabă culoare şi sentiment decât echilibru şi structură. Se poate spune că John Field este cel care le-a deschis drumul, prin muzica lui, unor compozitori ca Mendelssohn, Schumann şi Chopin. După moartea sa, creaţia lui John Field a intrat într-un con de umbră, în prezent însă el este considerat una dintre cele mai importante figuri ale perioadei romantice.

Experienţa engleză a lui Mendelssohn

Probabil că unul dintre cei mai importanţi compozitori ai primei jumătăţi a secolului al 19-lea a fost Felix Mendelssohn, care pe parcursul anului 1829 a vizitat Anglia de zece ori. Impresia pe care a lăsat-o asupra vieţii muzicale britanice a fost profundă. Mendelssohn nu a fost doar interpret, el a şi compus şi a editat, de asemenea, pentru editurile engleze, prima ediţie critică a oratoriilor de Handel şi a muzicii pentru orgă de Johann Sebastian Bach. Mai târziu, oratoriul său Elias a avut premiera în cadrul Festivalului de Muzică de la Birmingham, în 1846, iar un an mai târziu, la Londra, a fost solistul celui de-al IV-lea Concertului pentru pian şi orchestră de Ludwig van Beethoven, în cadrul unui program în care şi-a mai dirijat de asemenea Simfonia Scoţiana, înantea Reginei Victoria şi a Prinţului Albert. Simfonia Scoţiana a fost inspirată de peisajele frumoase şi sălbatice ale Scoţiei, pe care Mendelssohn a vizitat-o în acea perioadă. La fel de impresionat a fost şi de grota Finfal, de pe insula Staffa, din arhipelagul Hebridele, locuri care i-au provocat o puternică impresie, materializată în celebra sa uvertură cu acelaşi nume.

William Sterndale Bennet - un talent sonor de excepţie

În drumurile sale la Londra, Mendelssohn l-a întâlnit pe William Sterndale Bennet, la vremea sa un fel de copil-minune, cântăreţ, violonist şi pianist, care a ajuns în cele din urmă unul dintre cei mai însemnaţi compozitori englezi ai perioadei romantice. Pe lângă activitatea componistică, a lucrat o bună perioadă ca pianist concertist şi a activat, de asemenea, în calitate de violist sau violonist, în diferite ansambluri orchestrale. O lungă perioadă a petrecut-o în Germania, alături de prietenul său Mendelssohn, care l-a introdus în cercul cunoştinţelor sale şi i l-a prezentat şi lui Robert Schumann, cu care a dezvoltat o la fel de frumoasă prietenie. De altfel, ambii compozitori germani şi-au exprimat în repetate rânduri aprecierea faţă de calitatea muzicii compuse de Bennett. Cum cei doi erau destul de influenţi, Bennett a reuşit să-şi interpreteze câteva lucrări proprii în faţa publicului german şi şi-a construit, astfel, o reputaţie solidă în faţa acestuia. La întoarcerea sa în Anglia a devenit profesor la Academia Regală de Muzică din Londra, activitate pe care a continuat-o pe tot parcursul vieţii, în capitala britanică sau la Cambridge. În 1871 a primit titlul de Cavaler, ca o recunoaştere a meritelor sale.

Un punct de cotitură pentru arta lirică engleză

Unul dintre discipolii lui Bennett a fost şi Arthur Sullivan, cel care a imprimat operei engleze un profil inconfundabil. Alături de libretistul William Schwenck Gillbert, Sullivan a compus 14 opere comice, lucrări în care, în tradiţia operei baladă, despre care am vorbit într-un episod anterior, într-un limbaj plastic şi ingenios erau persiflate atât convenţiile epocii, cât şi aşteptările de conduită socială comune. Sullivan a compus pentru aceste opere melodii memorabile, în care umorul se îmbină cu patosul, asigurând lucrărilor sale un succes care s-a păstrat până în prezent. Multe dintre aceste lucrări mai sunt numite şi operele Savoy, de la Teatruo Savoy pe care Richard d`Oyly Cart l-a construit pentru ca cei doi să-şi poate prezenta creaţiile. Cu siguranţă că momentul Sullivan-Gillbert a reprezentat un punct de cotitură pentru opera engleză, multe dintre creaţiile de pe parcursul secolului 20 fiind tributare acestor doi maeştrii.

În afara lucrărilor de succes semnate de cuplul Sullivan-Gillbert, un celebru spectacol liric al acelei perioade a fost The bohemian girl compusă de Michael William Balfe, irlandez la origine dar stabilit de timpuriu la Londra. Opera The bohemian girl este cel mai de succes proiect al său, deşi Balfe a mai compus şi alte lucrări de gen.