ACUM:
10.00
Arpeggio
Beethoven & more pentru două ore.
Urmează: 11.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 11.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală engleză. Clasicismul sonor

Bookmark and Share
Publicat: luni, 13 Iulie 2015 , ora 18.41

Compozitori străini afirmați pe teren englez

Thomas Arne și William Boyce, pe care i-am amintit în episodul trecut, au prefigurat în creația lor înnoirile clasicismului, curent care se va manifesta în arhitectură, literatură și arte și care promova idealurile echilibrate și clare ale antichității grecești. Acesta a dus către o cultivare mai degrabă a simplității, decât a complexității. În muzică, se va renunța la polifonia elaborată și uneori prea stufoasă în favoarea monodiei, a melodiei cu o bază armonică, o combinație numită omofonie. Pe de altă parte, se observă o complexitate mult mai mare la nivelurile interioare ale partiturii, o cultivare a varietății și a contrastului mult mai pronunțate decât înainte și o tendință de a organiza materialul sonor, de a-l ordona. Dar între baroc și clasicism a existat și o punte muzicală, printre autorii care s-au poziționat în acest interval numărându-se și Johann Christian Bach, compozitor care a activat în ultimii 20 de ani ai vieții sale la Londra, oraș care rămăsese în continuare un puternic centru muzical european. Mulți biografi se referă la Johann Christian Bach, cel mai tânăr fiu al lui Johann Sebastian Bach, ca la "londonezul Bach" sau "englezul Bach". În 1762, Christian Bach s-a dus la Londra pentru a-și prezenta trei opere la Teatrul Regal și tot aici, în capitala engleză, și-a întâlnit și marea dragoste, pe soprana Cecilia Grassi, cu care s-a căsătorit în 1766. Stilul muzical al lui Johann Christian Bach este foarte melodios, definit de multe surse ca galant, adică un stil care acorda întâietate melodiei, caracterizat de fraze sonore echilibrate și o complexitate polifonică moderată. Johann Christian Bach a compus, se pare, 91 de simfonii și a avut o influență notabilă asupra stilului concertistic al lui Wolfgang Amadeus Mozart.

Estetica clasică va tinde spre simplitatea și claritatea expresiei, spre logica tratării temelor, evitând, totodată, contrastele puternice și concentrarea excesivă pe detalii. Pentru noul stil clasic, ordinea și simetria sonoră, melodica izvorâtă din armonia consonantă devin principii esențiale, cultivate cu grijă și meticulozitate. Pentru a contura claritatea și limpezimea stilistică și a păstra un echilibru între mijloacele de exprimare compozitorul clasic va păstra permanent în creația sa o bună balanță între subiectiv și obiectiv. Și spre deosebire de romantism, unde emoția subiectivă prevalează, în clasicism, autorii își vor limita poziția față de ideile exprimate, reprimându-și propria afectivitate. Toate aceste influențe pot fi observate și în Anglia mai ales din perspectiva unor vizitatori celebri. L-am amintit deja pe Johann Christian Bach. Iar dacă vorbim despre clasicismul englez, nu putem să nu-i menționăm pe Joseph Haydn și Muzio Clementi, muzicieni care au călătorit frecvent în Anglia și au fost influențați de ea. Dar să începem cu cel numit "părintele clasicismului", Joseph Haydn, ale cărui concerte la Londra au beneficiat de un succes uriaș în fața unei audiențe numeroase. Printre lucrările inspirate de atmosfera londoneză se numără și cunoscuta Simfonie Surpriza, cu un efect muzical care trebuie să le fi părut de-a dreptul inedit contemporanilor săi: un brusc acord în fortissimo la finalul unui pasaj în piano de la începutul părții a doua. Haydn a fost întrebat la bătrânețe dacă a intenționat ca prin această surpriză să trezească oamenii care ar fi putut adormi, dar răspunsul lui a fost următorul: "Nu, doarr am fost interesat să surprind publicul cu ceva nou".

Muzica lui Haydn era bine cunoscută în Anglia încă înainte de venirea sa iar publicul britanic își exprimase în repetate ori dorința de a-l vedea aievea pe cunoscutul muzician german. În iarna anul 1794, în timp ce locuia la Londra Haydn a compus o altă simfonie, nr. 103, interpretată în premieră la King`s Theatre cu o orchetră neobișnuit de mare pentru acea perioadă, constând în 60 de instrumentiști. Concertul a repurtat un succes foarte mare iar cotidianul Morning Chronicle scria: "O nouă simfonie a prolificului și încântătorului Haynd a fost interpretată și ca deobicei a fost plină de geniu, atât în melodie, cât și în armonie."

În anul 1766, Sir Peter Beckford, un înstărit nobil englez și văr cu romancierul William Thomas Beckford, a vizitat Roma și a rămas profund impresionat de talentul muzical al tânărului Muzio Clementi. Această descoperire l-a determinat să se ofere să sprijine pe mai departe educația lui Clementi în Anglia. Ce trebuia să ofere Clementi în schimb? Doar concerte la reședința bogatului gentilom. Astfel, în următorii șapte ani, autorul italian a trăit, a cântat și a studiat în cadrul reședinței din Dorset a lui Beckford. Ulterior s-a mutat la Londra, unde faima sa a crescut progresiv, fiind considerat unul dintre cei mai importanți interpreți ai acelui timp. Trebuie menționat că Muzio Clementi a fost unul dintre primii virtuozi pe noul pianoforte și tehnica sa instrumentală a influențat puternic următoarele generații de pianiști.

Un meteoric geniu componistic englez

Să nu vă imaginați însă că Anglia nu a avut compozitorii săi, chiar dacă notorietatea celor menționați deja a fost mult mai mare. Un nume cu rezonanță în acele timpuri, un adevărat geniu muzical, Thomas Linley cel tânăr s-a remarcat ca violonist și compozitor. Între 1768 și 1771 a călătorit în Italia, unde l-a întâlnit pe Wolfgang Amadeus Mozart, cei doi fiind de aceeași vârstă și dezvoltând o frumoasă și trainică prietenie. Istoricul Charles Burney scria în 1770 "Thomas și micul Mozart sunt considerați pe tot cuprinsul Italiei drept cele mai promițătoare tinere talente". Din păcate, Linley s-a stins din viață în mod tragic, la doar 22 de ani, înecat în lacul ce înconjura Castelul Grimsthorpe, în timp ce vâslea alături de câțiva prieteni. Dacă ar fi depășit acel moment, cu siguranță că numele său ar fi fost mult mai cunoscut în prezent.

Un nume multă vreme ignorat

Și Samuel Wesley, interpret la vioară și orgă, dirijor și profesor a fost contemporan cu Mozart. Multe dintre lucrările sale au fost destinate spațiului sacru. Este considerat cel mai important reprezentat englez al clasicismului muzical, stilul său reprezentând un punct de întâlnire și legătură între moștenirea sonoră engleză și curentele sonore europene ale timpului său. Printre elementele definitorii ale creației lui Wesley se numără preferința pentru structurile largi, măiestria contrapunctică, o atenție specială față de coloristica sonoră și utilizarea rafinată a cromatismelor. În timpul vieții sale a fost mai degrabă ignorat și abia prin secolul al XIX-lea va reveni în atenție, deși nici în prezent numele său nu este foarte cunoscut. Ascultându-i muzica ne dăm seama că această umbră de uitare este nemeritată, pentru că Samuel Wesley rămâne, cu adevărat, un compozitor valoros.