ACUM:
10.00
Grădina de sunete
Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă
Urmează: 12.25 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.
Apoi: 12.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală engleză. Barocul (II)

Bookmark and Share
Publicat: vineri, 10 Iulie 2015 , ora 0.03

Muzica engleză în mâinile unui autor german

Odată cu moartea lui Henry Purcell în 1695, Anglia a resimțit lipsa unui compozitor de calibrul său, care nu putea fi ușor înlocuit. Ironia sorții a fost ca acest compozitor să nu fie englez, ci german. Când Georg Frideric Händel a venit în Anglia a găsit o viață muzicală burgheză înfloritoare, care l-a primit cu brațele deschise. Era, de altfel, o perioadă în care Londra atrăgea, prin bogăția vieții sale culturale, o mulțime de interpreți și compozitori străini, care se stabileau aici pentru tot restul vieții. La început, Händel s-a impus prin operele sale italiene dar genul în care va avea o contribuție mult mai importantă este cel al oratoriului. Aprecierea de care s-a bucurat s-a materializat într-o rentă anuală de 200 de lire oferită de Regina Ana și a atras, de asemenea, atenția lui Richard Boyle, al treilea conte de Borlington, un mare iubitor al culturii, numit chiar « Apollo al artelor ». În iulie 1717, când Handel era deja de cinci ani stabilit în Anglia, lucrarea sa «Muzica apelor a fost interpretată de mai multe ori pe Tamisa pentru Regele Goerge și invitații săi.

Pentru jumătate de secol Georg Frideric Händel a fost cel mai important compozitor al Angliei. Interesul său s-a concentrat, preponderent, pe genul scenic, compunând 45 de opere italiene, lucrări care demonstrează un stil rafinat de compoziție și o mare profunzime a privirii dramatice. Solida instrucție în domeniul interpretării, armoniei și contrapunctului, domenii tradiționale de educație, caracteristice culturii germane, rafinamentul muzical francez prezent în cadrul uverturilor sau în alcătuirea dansurilor suitei, înzestrarea sa specială în ceea ce privește prezentarea melodiei, grefată perfect pe structura componistică, în special de factură vocală, caracteristică școlii italiene și inflexiunile școlii engleze sunt câteva dintre aspectele prezente în creația lui Händel. Compozitorul va prefera limbajul tonal-polifonic si va acorda prioritate melodiei, fiind creatorul în operele sale a unor arii care au rămas până în prezent în repertoriu, datorită frumuseții lor. Totodată, Händelva încerca exprimarea prin mijloace muzicale a psihologiei acțiunii, utilizând elemente de dinamică sau timbrul diverselor instrumente.

Spectacolele lirice italiene în impas pe teritoriu englez

Opera italiană începea însă să piardă teren în fața publicului englez, iar Händel începea să înțeleagă treptat acest adevăr inconfortabil. În 1717 deja compusese Acis și Galatea, o lucrare considerată de muzicologul Stanley Sadie drept "cea mai importantă operă pastorală compusă vreodată". A fost prima sa lucrare scenică scrisă în limba engleză și în care Händel s-a concentrat pe subiecte cotidiene și rurale, incluzând, de asemenea, și o doză importantă de ironie și auto-parodie. Colaborarea cu libretistul John Gay, cel care mai târziu va semna unul dintre cele mai importante succese lirice engleze nu este întâmplătoare și dovedește că Händel a încercat să se apropie de gustul publicului englez. Deși lucrarea a fost un succes, fiind și în prezent pusă în scenă, a rămas totuși singulară în ansamblul creației sale.

Odată cu ultima sa operă, Deidamia, în care a investit uriașe resurse financiare, Händel era pragul ruinei financiare și amenințat cu anonimatul, datorită interesului crescând pentru opera italiană, compozitorul a schimbat definitiv direcția, în favoarea oratoriilor, gen apropiat în care-și putea folosi în continuare preferința pentru muzica dramatică și-n care, cu ajutorul limbii folosite, engleza, se putea face mai ușor înțeles. Se știe că una dintre caracteristicile sale era puterea de munca impresionantă. De exemplu, în doar 24 de zile scrie oratoriu Messia, o lucrare impresionată, ca dimensiuni și cel mai mare succes al său în cadrul acestui gen. Cine n-a auzit în prezent, măcar o dată, faimosul Helleuiah din oratoriul de Messias? Sau celebru marș funebru din Saul, pe care englezii îl preferă azi la ceremoniile funerare, lucrărilor nu mai puțin faimoase, ale lui Beethoven sau Chopin. Și ce poate fi mai grăitor decât cuvintele pe care maestrul le-a adresat lordului Kinnoull, ce-l felicita pentru succesul repurtat cu Messiah. "Mylord, aș regreta dacă nu aș fi reușit altceva decât să-mi distrez auditorii: eu doream să-i fac mai buni".

23 ianuarie 1728 a fost o zi nefastă pentru opera italiană din Anglia. Premiera primului spectacol cu The Beggar`s Opera - Opera cerșetorilor a lui John Gay și Johann Pepuscha avut un succes răsunător, textele satirice și accesibilitatea melodiilor, făcând această lucrare deosebit de populară în rândul marelui public londonez. Spectacolul liric italian va intra, începând de acum, într-un con de umbră și toate încercările de resuscitare pe care le vor întreprinde compozitorii se vor dovedi neputincioase. Explicația acestui fenomen de ignorare a unui gen altădată atât de iubit este destul de simplă. Subiectele oferite de opera italiană nu mai prezentau interes pentru un public nefamiliarizat cu limba latină sau greacă și cu temele mitologice de multe ori străine lor. Oamenilor le trebuia ceva actual, cu care să se identifice și care să ofere o alternativă realistă și viabilă vieții tulburate pe care o trăiau. Eroii operelor-baladă erau oameni obișnuiți, deseori chiar criminali, persoane de la marginea societății, cu un limbaj colorat, pestriț, intercalat de scurte momente muzicale. Nu este de mirare, așadar, că spectacolul lui John Gay a fost foarte ușor asimilat. Genul, care a avut însă o existență efemeră promova, de asemenea, sonoritățile engleze și o atitudine critică față de convențiile muzicale, sociale și politice ale vremii.

Alte nume importante în epocă

În acea perioadă, alături de Händel au mai activat și alți doi compozitori nativi englezi, Thomas Arne și William Boyce, a căror creație a fost însă umbrită de cea a maestrului de origine germană. Thomas Arne a rămas în amintire mai ales prin celebrul Rule, Britannia, utilizat de Armata engleză dar a mai compuse, de asemenea, 90 de lucrări scenice, o mare parte dintre ele, pierind, din păcate, în incendiul care a distrus în 1808 clădirea Operei Covent Garden din Londra. William Boyce este considerat unul dintre cei mai importanți autori englezi ai secolului al XVIII-lea, îndeosebi cunoscut pentru muzica sa religioasă, care mai este încă interpretată în cadrul ceremoniilor anglicane de astăzi dar și pentru cele opt simfonii. În lucrările sale a combinat stilul baroc târziu cu elemente inovatoare ce prefigurau clasicismul. Simfoniile semnate de Boyce erau construite în trei secțiuni și se apropiau foarte mult ca structură de uverturile lucrărilor scenice. De altfel, multe dintre materialele sonore folosite în simfonii proveneau chiard in operele sale.