Am încheiat episodul trecut cu William Byrd, iar acum îl deschidem pe acesta cu un nume la fel de plastic, John Bull. Nu, nu este vorba despre personajul corpolent care a devenit o emblemă naţională a Angliei, ci despre compozitorul renascentist, faimos pentru lucrările sale destinate instrumentelor cu claviatură. Măiestria sa muzicală a fost dublată de un talent la fel de mare de a intra în bucluc, scandalurile amoroase repetate prejudiciindu-i treptat imaginea şi silindu-l, la un moment, dat să părăsească Anglia şi să se refugieze în Flandra. Motivul? Se pare că în principal adulterul, fapt pentru care arhiepiscopul din Canterburry nota cu amărăciune: "Acest om are mai multă muzică decât onestitate şi este faimos mai degrabă pentru preferinţa pentru tinerele fete decât pentru agilitatea de a cânta la orgă sau la virginal." Un adevărat Casanova englez, nu? Nu-i daţi crezare în totalitate arhiepiscopului, John Bull a fost, într-adevăr, un foarte înzestrat compozitor.

Prin 1582, când John Bull tocmai era angajat ca organist la Catedrala din Hereford era publicată o baladă intitulată "A New Northern Dittye of the Lady Greene Sleeves", o lucrare al cărei autor nu este cunoscut şi care a devenit faimoasă ulterior. S-a bănuit o vreme că ar fi fost destinată de Henry al VIII-lea viitoarei regine Anne Boleyn, supoziţie niciodată confirmată, mai ales că piesa este scrisă într-un stil de sorginte italiană, care a pătruns în Anglia după moarte suveranului. Genul despre care vorbesc se numeşte romanesca şi era popular la finalul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea mai ales printre compozitorii italieni, deşi paternitatea lui este spaniolă. Muzical, avem o secvenţă de patru acorduri cu un bas continuu simplu, repetat cu ostinaţie, fapt ce permite variaţii şi improvizaţii. Probabil că Greensleves este cel mai faimos exemplu de romanescă. Nu doar compozitorii au fost inspiraţi ulterior în lucrările lor de această temă celebră, chiar şi Shakespeare a amintit numele piesei în "Nevestele vesele din Windsor". Cine era de fapt Lady Green Sleeves? S-a presupus fie că ar fi fost o prostituată, datorită faptului că la acea vreme, cuvântul "green" avea o conotaţie promiscuă, sau, dimpotrivă, o femeie extrem de morală. Oricum ar fi fost, a rămas în istorie.

Madrigalul englez

Tot prin aceeaşi perioadă, finalul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea înflorea, într-o scurtă dar intensă existenţă şi şcoala engleză de madrigal. Inspiraţi de modelul colegilor lor din Italia, compozitorii englezi se vor orienta către adaptarea poeziei naţionale, în special a sonetelor, pe stilul muzical italian. Madrigalele engleze erau a cappella, de obicei pentru trei până la 6 voci şi construite într-un stil luminos şi expresiv. Cel mai apreciat compozitor de madrigale a fost Thomas Morley, unul dintre puţinii autori ai vremii care a folosit versurile lui Shakespeare în lucrările sale. S-a speculat mult în legătură cu presupusa relaţie de colaborare între Morley şi marele poet englez. Au fost contemporani, au frecventat aceleaşi cercuri şi este foarte probabil că s-au şi cunoscut personal, deşi nu există nicio dovadă istorică în acest sens. Madrigalele sale cuprind o gamă largă de culori emoţionale, orientate mai degrabă către o atitudine solară şi au la bază structuri armonice sofisticate.

Alte două nume importante în cadrul aşa numitei şcoli engleze de madrigal au fost Thomas Welkees şi John Wilbye, compozitori care au preferat o notă de exprimare mai sobră. John Wilbye nu are o creaţie prea numeroasă dar madrigalele sale se remarcă prin expresivitate şi utilizarea cromatismelor. O îndepărtare de structurile diatonice se remarcă şi la Thomas Welkees, care îşi îmbracă sonorităţile cromatice într-o ţesătură contrapunctică variată, însoţită de ritmuri neconvenţionale. Din păcate, cariera sa va avea un final destul de rapid şi abrupt, datorită problemelor cu alcoolul şi unei acute depresii constitutive.

Arta lui John Dowland

Madrigalul va fi treptat depăşit de preferinţa pentru cântecul acompaniat de lăută, al cărui maestru de necontestat a fost John Dowland, autorul pentru care melancolia a devenit un fel de a doua natură. Lucrările sale cuprind, toate într-o măsură mai mare sau mai mică, acest sentiment, foarte la modă în acele timpuri. S-a spus însă că, de fapt, Dowland avea reputaţia unui om vesel şi că această melancolie era doar un artificiu artistic, însă nu este întru totul adevărat. Ce anume îl aşează în vârful topului? Detaşarea de convenţii, utilizarea unor linii melodice de o frumuseţe stranie, uneori deconcertante ca evoluţie sonoră, dar mereu intense din punct de vedere emoţional, o intensitate pe care a ştiut să o sugereze fără egal în epoca sa.

Muzica instrumentală renascentistă

În epoca elisabetană şi iacobină erau la fel de preferate şi aşa numitele consort of instruments, adică ansambluri instrumentale care, mai târziu, în perioada barocă, vor fi asimilate în cadrul termenului generic de muzică de cameră. Genurile sonore abordate de aceste ansambluri erau diverse, incluzând fantezia, variaţiunile, dansurile şi ariile. Printre autorii care au compus lucrări pentru ansamblurile instrumentale s-a aflat inclusiv John Dowland, amintit puţin mai devreme.

Unul dintre principalii autori englezi de muzică instrumentală renascentistă a fost William Brade, care şi-a desfăşurat mare parte din carieră în Germania, la curtea din Brandenburg. Brade va prefera un limbaj mai omofon decât compatrioţii săi ataşaţi de polifonie şi va fi considerat unul dintre cei mai buni violonişti ai timpului său. Unul dintre principalele sale merite a fost contribuţia la dezvoltarea suitei, gen care va deveni foarte important în perioada barocă.