ACUM:
10.00
Arpeggio
Beethoven & more pentru două ore.
Urmează: 11.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 11.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală engleză. Renașterea (II)

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 8 Iulie 2015 , ora 23.43

Am încheiat episodul trecut cu William Byrd, iar acum îl deschidem pe acesta cu un nume la fel de plastic, John Bull. Nu, nu este vorba despre personajul corpolent care a devenit o emblemă națională a Angliei, ci despre compozitorul renascentist, faimos pentru lucrările sale destinate instrumentelor cu claviatură. Măiestria sa muzicală a fost dublată de un talent la fel de mare de a intra în bucluc, scandalurile amoroase repetate prejudiciindu-i treptat imaginea și silindu-l, la un moment, dat să părăsească Anglia și să se refugieze în Flandra. Motivul? Se pare că în principal adulterul, fapt pentru care arhiepiscopul din Canterburry nota cu amărăciune: "Acest om are mai multă muzică decât onestitate și este faimos mai degrabă pentru preferința pentru tinerele fete decât pentru agilitatea de a cânta la orgă sau la virginal." Un adevărat Casanova englez, nu? Nu-i dați crezare în totalitate arhiepiscopului, John Bull a fost, într-adevăr, un foarte înzestrat compozitor.

Prin 1582, când John Bull tocmai era angajat ca organist la Catedrala din Hereford era publicată o baladă intitulată "A New Northern Dittye of the Lady Greene Sleeves", o lucrare al cărei autor nu este cunoscut și care a devenit faimoasă ulterior. S-a bănuit o vreme că ar fi fost destinată de Henry al VIII-lea viitoarei regine Anne Boleyn, supoziție niciodată confirmată, mai ales că piesa este scrisă într-un stil de sorginte italiană, care a pătruns în Anglia după moarte suveranului. Genul despre care vorbesc se numește romanesca și era popular la finalul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea mai ales printre compozitorii italieni, deși paternitatea lui este spaniolă. Muzical, avem o secvență de patru acorduri cu un bas continuu simplu, repetat cu ostinație, fapt ce permite variații și improvizații. Probabil că Greensleves este cel mai faimos exemplu de romanescă. Nu doar compozitorii au fost inspirați ulterior în lucrările lor de această temă celebră, chiar și Shakespeare a amintit numele piesei în "Nevestele vesele din Windsor". Cine era de fapt Lady Green Sleeves? S-a presupus fie că ar fi fost o prostituată, datorită faptului că la acea vreme, cuvântul "green" avea o conotație promiscuă, sau, dimpotrivă, o femeie extrem de morală. Oricum ar fi fost, a rămas în istorie.

Madrigalul englez

Tot prin aceeași perioadă, finalul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea înflorea, într-o scurtă dar intensă existență și școala engleză de madrigal. Inspirați de modelul colegilor lor din Italia, compozitorii englezi se vor orienta către adaptarea poeziei naționale, în special a sonetelor, pe stilul muzical italian. Madrigalele engleze erau a cappella, de obicei pentru trei până la 6 voci și construite într-un stil luminos și expresiv. Cel mai apreciat compozitor de madrigale a fost Thomas Morley, unul dintre puținii autori ai vremii care a folosit versurile lui Shakespeare în lucrările sale. S-a speculat mult în legătură cu presupusa relație de colaborare între Morley și marele poet englez. Au fost contemporani, au frecventat aceleași cercuri și este foarte probabil că s-au și cunoscut personal, deși nu există nicio dovadă istorică în acest sens. Madrigalele sale cuprind o gamă largă de culori emoționale, orientate mai degrabă către o atitudine solară și au la bază structuri armonice sofisticate.

Alte două nume importante în cadrul așa numitei școli engleze de madrigal au fost Thomas Welkees și John Wilbye, compozitori care au preferat o notă de exprimare mai sobră. John Wilbye nu are o creație prea numeroasă dar madrigalele sale se remarcă prin expresivitate și utilizarea cromatismelor. O îndepărtare de structurile diatonice se remarcă și la Thomas Welkees, care își îmbracă sonoritățile cromatice într-o țesătură contrapunctică variată, însoțită de ritmuri neconvenționale. Din păcate, cariera sa va avea un final destul de rapid și abrupt, datorită problemelor cu alcoolul și unei acute depresii constitutive.

Arta lui John Dowland

Madrigalul va fi treptat depășit de preferința pentru cântecul acompaniat de lăută, al cărui maestru de necontestat a fost John Dowland, autorul pentru care melancolia a devenit un fel de a doua natură. Lucrările sale cuprind, toate într-o măsură mai mare sau mai mică, acest sentiment, foarte la modă în acele timpuri. S-a spus însă că, de fapt, Dowland avea reputația unui om vesel și că această melancolie era doar un artificiu artistic, însă nu este întru totul adevărat. Ce anume îl așează în vârful topului? Detașarea de convenții, utilizarea unor linii melodice de o frumusețe stranie, uneori deconcertante ca evoluție sonoră, dar mereu intense din punct de vedere emoțional, o intensitate pe care a știut să o sugereze fără egal în epoca sa.

Muzica instrumentală renascentistă

În epoca elisabetană și iacobină erau la fel de preferate și așa numitele consort of instruments, adică ansambluri instrumentale care, mai târziu, în perioada barocă, vor fi asimilate în cadrul termenului generic de muzică de cameră. Genurile sonore abordate de aceste ansambluri erau diverse, incluzând fantezia, variațiunile, dansurile și ariile. Printre autorii care au compus lucrări pentru ansamblurile instrumentale s-a aflat inclusiv John Dowland, amintit puțin mai devreme.

Unul dintre principalii autori englezi de muzică instrumentală renascentistă a fost William Brade, care și-a desfășurat mare parte din carieră în Germania, la curtea din Brandenburg. Brade va prefera un limbaj mai omofon decât compatrioții săi atașați de polifonie și va fi considerat unul dintre cei mai buni violoniști ai timpului său. Unul dintre principalele sale merite a fost contribuția la dezvoltarea suitei, gen care va deveni foarte important în perioada barocă.