ACUM:
10.00
Arpeggio
Beethoven & more pentru două ore.
Urmează: 11.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 11.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală engleză. Perioada medievală

Bookmark and Share
Publicat: luni, 6 Iulie 2015 , ora 18.37

Un teritoriu măcinat de conflicte armate

Orientăm de astăzi paleta multicoloră a Vitraliilor către un alt teritoriu, cel englez. Desigur că, atât din punct de vedere al altitudinii, cât mai ales al temperamentului, între Italia și insulele britanice există foarte multe deosebiri. Chiar dacă primele secole sonore engleze nu se pot compara, cantitativ și calitativ vorbind, cu tradiția italiană, putem vorbi totuși despre muzică, chiar dacă într-o măsură mai mică. Nici nu este de mirare această defazare, având în vedere că istoria Angliei medievale se caracterizează prin războaie repetate, mult mai numeroase decât în alte alte regiuni europeane. Figuri precum Sfântul Bede (672 - 735), "părintele istoriei engleze", care și-a îndreptat privirea teoretică și asupra muzicii sau Alfred cel Mare (849 - 899), cel care la curtea sa din Wessex cultiva cu precădere poezia și muzica, sunt însă două exemple dintr-o istorie asupra căreia s-a așternut o umbră poate nemeritată. Este adevărat că pe parcursul cuceririi normande, evoluția muzicii a stagnat pentru o bucată de timp. Cui îi mai ardea atunci să cânte, când țara era la cârma celor mai aprigi dușmani ai orgolioșilor englezi? Treptat însă, lucrurile au revenit la normal și în biserici au început să pătrundă influențele cântului gregorian, în timp ce în afara lor se puteau auzi sonoritățile profane ale barzilor, varianta celtică a trubadurilor și truverilor. Cel mai important reprezentant englez al truverilor este considerat Richard Inimă de Leu, sau "regele absent", cum mai era numit, datorită faptului că a preferat să se angreneze în cruciade și să stea mai mult pe drumuri decât în Anglia. În mod ironic, Richard Inimă de Leu, a compus doar în limba franceză, fapt până la urmă normal, fiindcă deși născut la Oxford și proclamat rege al Angliei în 1189, era, de asemenea, duce de Normandia, de Aquitania, de Gasconia, lord al Ciprului, conte de Anjou, de Maine și de Nantes. Impresionant, nu? Și până la urmă nu trebuie să ne mirăm prea mult, fiindcă o bună bucată de vreme, la începutul ocupației normande, pe teritoriul englez s-a vorbit mai mult normanda, asta până în momentul în care cele două limbi s-au împletit, dând naștere anglo-normandei și ulterior englezei medii.

Influența normandă asupra artei sonore engleze 

Ironic este că mare parte din muzica medievală engleză a fost influențată și cumva umbrită de cea franceză sau olandeză. Există forme sonore specifice, gen rota sau carol dar se presupune că erau importate tot din regiunile franceze, având în vedere existența unor versiuni paralele de cealaltă parte a Canalului Mânecii. Rota este un fel de canon, foarte popular în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, în care vocile intră una după cealaltă, intonând cu exactitate linia melodică precedentă. Cel mai vechi exemplu de astfel de rota, de asemenea un vechi exemplu de polifonie este "Sumer is Icumen in", în traducere "A venit vara", un canon construit pe șase voci. Manuscrisul datează din anul 1260 și părerile asupra paternității sale sunt împărțite, unii considerând autorul anonim, în timp ce alții atribuindu-l compozitorului englez Wycombe, cunoscut mai degrabă pentru lucrările sale religioase 

Prin cucerirea normandă, teritoriul englez a intrat în zona de influență franceză. De altfel, timp de aproximativ 300 de ani după cucerire, normanzii vorbeau anglo-normanda, o limbă apropiată de franceza veche, ca limbă oficială la Curte, în drept și administrație. Există un număr impresionant de cuvinte normande strecurate în vocabularul englezei vechi, atât în domeniile legale și administrative, cât și în cele cotidiene. Întrepătrunderea celor două culturi a fost inevitabilă și s-a răsfrânt inclusiv asupra muzicii. Forma numită carol, un termen preluat din franceza veche (carole), este un strămoș al colindului de astăzi și avea un caracter festiv, de cele mai multe ori fiind asociată în special cu Crăciunul. Îi mai era, de asemenea, specifică forma dansantă în cerc, care a predominat între secolele al XII-lea  și al XIV-lea și care a supraviețuit ulterior alături de cântec. De fapt, în perioada medievală cuvântul carol era luat ad litteram - se cânta și se dansa în cerc.

Cele mai cunoscute nume componistice ale vremii

Doi autori au fost foarte importanți, hotărâtori chiar, în istoria perioadei medievale engleze târzii: Leonel Power și, mai ales, John Dunstable. Despre primul dintre ei se cunosc, din păcate, foarte puține informații. S-a vehiculat ba că era originar din Kent, ba că ar fi fost de origine irlandeză și tot ceea ce se știe cu certitudine este că a fost maestru de cor în Lancaster și Canterburry. O existență, așadar, în proximitatea bisericii, care i-a influențat și compozițiile. Meritul său este că, alături de John Dunstable, a contribuit la asigurarea unei coerențe interioare a momentelor muzicale ale missei. În lucrările sale, care înglobează strălucit toate tehnicile componistice ale timpului, se regăsesc influențe ale Ars Novei franceze și chiar și influențe din Ars Subtilior. Muzica sa are contururi suave, grațioase, este permanent inventivă și, ca o caracteristică engleză, beneficiază de prezența constantă a structurilor de terțe și sexte.

Le fel de puține se cunosc și despre John Dunstable, mai tânăr cu 20 de ani decât Leonel Power și mult mai cunoscut decât acesta. Din păcate, mare parte dintre lucrările sale s-au pierdut în perioada tulbure a Reformei engleze. Astfel, doar 15 partituri semnate de el au supraviețuit, majoritatea adunate din Germania și Italia, o dovadă a celebrității de care s-a bucurat compozitoru pe teritoriul european. Se pare că Dunstable nu a scris numai muzică religioasă, multe dintre colindele considerate anonime putând fi compuse de el, de exemplu. Dunstable este unul dintre principalii reprezentanți ai așa numitei "contenance angloise" sau "manieră engleză", un tip de polifonie caracteristică pentru teritoriul englez din secolul al XV-lea, care utiliza armonii bogate, bazate pe structuri de terțe și sexte. Este, de asemenea, unul dintre compozitorii care au promovat principiile "Școlii Burgunde", un curent muzical format în jurul Ducelui de Burgundia și, totodată, un prim pas către ceea ce s-a numit ulterior "Școala flamandă". Muzica sa este elegantă, cu succesiuni de terțe și sexte care amintesc de faux-bourdon-ul francez. Toate acestea alcătuiesc o premiză ideală pentru începuturile Renașterii engleze.