Un teritoriu măcinat de conflicte armate

Orientăm de astăzi paleta multicoloră a Vitraliilor către un alt teritoriu, cel englez. Desigur că, atât din punct de vedere al altitudinii, cât mai ales al temperamentului, între Italia şi insulele britanice există foarte multe deosebiri. Chiar dacă primele secole sonore engleze nu se pot compara, cantitativ şi calitativ vorbind, cu tradiţia italiană, putem vorbi totuşi despre muzică, chiar dacă într-o măsură mai mică. Nici nu este de mirare această defazare, având în vedere că istoria Angliei medievale se caracterizează prin războaie repetate, mult mai numeroase decât în alte alte regiuni europeane. Figuri precum Sfântul Bede (672 - 735), "părintele istoriei engleze", care şi-a îndreptat privirea teoretică şi asupra muzicii sau Alfred cel Mare (849 - 899), cel care la curtea sa din Wessex cultiva cu precădere poezia şi muzica, sunt însă două exemple dintr-o istorie asupra căreia s-a aşternut o umbră poate nemeritată. Este adevărat că pe parcursul cuceririi normande, evoluţia muzicii a stagnat pentru o bucată de timp. Cui îi mai ardea atunci să cânte, când ţara era la cârma celor mai aprigi duşmani ai orgolioşilor englezi? Treptat însă, lucrurile au revenit la normal şi în biserici au început să pătrundă influenţele cântului gregorian, în timp ce în afara lor se puteau auzi sonorităţile profane ale barzilor, varianta celtică a trubadurilor şi truverilor. Cel mai important reprezentant englez al truverilor este considerat Richard Inimă de Leu, sau "regele absent", cum mai era numit, datorită faptului că a preferat să se angreneze în cruciade şi să stea mai mult pe drumuri decât în Anglia. În mod ironic, Richard Inimă de Leu, a compus doar în limba franceză, fapt până la urmă normal, fiindcă deşi născut la Oxford şi proclamat rege al Angliei în 1189, era, de asemenea, duce de Normandia, de Aquitania, de Gasconia, lord al Ciprului, conte de Anjou, de Maine şi de Nantes. Impresionant, nu? Şi până la urmă nu trebuie să ne mirăm prea mult, fiindcă o bună bucată de vreme, la începutul ocupaţiei normande, pe teritoriul englez s-a vorbit mai mult normanda, asta până în momentul în care cele două limbi s-au împletit, dând naştere anglo-normandei şi ulterior englezei medii.

Influenţa normandă asupra artei sonore engleze 

Ironic este că mare parte din muzica medievală engleză a fost influenţată şi cumva umbrită de cea franceză sau olandeză. Există forme sonore specifice, gen rota sau carol dar se presupune că erau importate tot din regiunile franceze, având în vedere existenţa unor versiuni paralele de cealaltă parte a Canalului Mânecii. Rota este un fel de canon, foarte popular în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, în care vocile intră una după cealaltă, intonând cu exactitate linia melodică precedentă. Cel mai vechi exemplu de astfel de rota, de asemenea un vechi exemplu de polifonie este "Sumer is Icumen in", în traducere "A venit vara", un canon construit pe şase voci. Manuscrisul datează din anul 1260 şi părerile asupra paternităţii sale sunt împărţite, unii considerând autorul anonim, în timp ce alţii atribuindu-l compozitorului englez Wycombe, cunoscut mai degrabă pentru lucrările sale religioase 

Prin cucerirea normandă, teritoriul englez a intrat în zona de influenţă franceză. De altfel, timp de aproximativ 300 de ani după cucerire, normanzii vorbeau anglo-normanda, o limbă apropiată de franceza veche, ca limbă oficială la Curte, în drept şi administraţie. Există un număr impresionant de cuvinte normande strecurate în vocabularul englezei vechi, atât în domeniile legale şi administrative, cât şi în cele cotidiene. Întrepătrunderea celor două culturi a fost inevitabilă şi s-a răsfrânt inclusiv asupra muzicii. Forma numită carol, un termen preluat din franceza veche (carole), este un strămoş al colindului de astăzi şi avea un caracter festiv, de cele mai multe ori fiind asociată în special cu Crăciunul. Îi mai era, de asemenea, specifică forma dansantă în cerc, care a predominat între secolele al XII-lea  şi al XIV-lea şi care a supravieţuit ulterior alături de cântec. De fapt, în perioada medievală cuvântul carol era luat ad litteram - se cânta şi se dansa în cerc.

Cele mai cunoscute nume componistice ale vremii

Doi autori au fost foarte importanţi, hotărâtori chiar, în istoria perioadei medievale engleze târzii: Leonel Power şi, mai ales, John Dunstable. Despre primul dintre ei se cunosc, din păcate, foarte puţine informaţii. S-a vehiculat ba că era originar din Kent, ba că ar fi fost de origine irlandeză şi tot ceea ce se ştie cu certitudine este că a fost maestru de cor în Lancaster şi Canterburry. O existenţă, aşadar, în proximitatea bisericii, care i-a influenţat şi compoziţiile. Meritul său este că, alături de John Dunstable, a contribuit la asigurarea unei coerenţe interioare a momentelor muzicale ale missei. În lucrările sale, care înglobează strălucit toate tehnicile componistice ale timpului, se regăsesc influenţe ale Ars Novei franceze şi chiar şi influenţe din Ars Subtilior. Muzica sa are contururi suave, graţioase, este permanent inventivă şi, ca o caracteristică engleză, beneficiază de prezenţa constantă a structurilor de terţe şi sexte.

Le fel de puţine se cunosc şi despre John Dunstable, mai tânăr cu 20 de ani decât Leonel Power şi mult mai cunoscut decât acesta. Din păcate, mare parte dintre lucrările sale s-au pierdut în perioada tulbure a Reformei engleze. Astfel, doar 15 partituri semnate de el au supravieţuit, majoritatea adunate din Germania şi Italia, o dovadă a celebrităţii de care s-a bucurat compozitoru pe teritoriul european. Se pare că Dunstable nu a scris numai muzică religioasă, multe dintre colindele considerate anonime putând fi compuse de el, de exemplu. Dunstable este unul dintre principalii reprezentanţi ai aşa numitei "contenance angloise" sau "manieră engleză", un tip de polifonie caracteristică pentru teritoriul englez din secolul al XV-lea, care utiliza armonii bogate, bazate pe structuri de terţe şi sexte. Este, de asemenea, unul dintre compozitorii care au promovat principiile "Şcolii Burgunde", un curent muzical format în jurul Ducelui de Burgundia şi, totodată, un prim pas către ceea ce s-a numit ulterior "Şcoala flamandă". Muzica sa este elegantă, cu succesiuni de terţe şi sexte care amintesc de faux-bourdon-ul francez. Toate acestea alcătuiesc o premiză ideală pentru începuturile Renaşterii engleze.