Neoclasicismul reprezenta o soluţie ingenioasă, de moment, la criza în care ajunsese întreaga muzică la finalul secolului al XIX - lea. În perioada fascistă, modernizarea muzicii italiene nu era prea uşor de realizat, cu toate că, oficial, nu exista o cenzură din acest punct de vedere. Unii dintre autori au avut chiar o relaţie privilegiată cu regimul lui Mussolini, aşa cum a fost cazul lui Ottorino Respighi, un alt autor marcat de particula "neo". Apetenţa lui Respighi pentru muzica secolelor trecute se va îmbina cu influenţele sonore răsăritene, mai ales din punct de vedere timbral şi orchestral dar şi cu cele apusene, compozitorul italian studiind la Sankt Petersburg cu Nikolai Rimski-Korsakov şi la Berlin cu Max Bruch. În pofida controverselor legate de oportunismul său politic, lucrările sale au devenit celebre, poate şi datorită accesibilităţii lor în rândul marelui public.

Direcţii sonore avangardiste

La începutul secolului XX, limbajul tonal era considerat perimat. Compozitorii căutau alte mijloace de expresie sonoră. La Viena, Arnold Schonberg făcuse deja senzaţie cu metoda sa de compoziţie cu 12 sunete, un concept riguros, foarte organizat, pe care mulţi l-au considerat rece şi impersonal. Pe cât de apropiat fusese Respighi de regimul lui Mussolini, pe atât de refractar a fost colegul său de generaţie, Luigi Dallapiccola, un spirit revoluţionar din toate punctele de vedere, care a avut curajul să nu se conformeze nici politic, nici muzical. În lucrările sale timpurii a fost influenţat de Debussy, Monteverdi şi Gesualdo (vă amintiţi de el, un alt revoluţionar, de această dată al Renaşterii italiene). Mai târziu va fi foarte atras de teoria dodecafonică a lui Schonberg şi o va adapta propriei sale sensibilităţi, profund lezate de politica fascistă. O nota chiar el în jurnalul său: "Într-un regim totalitar libertatea este reprimată. Doar prin mijloacele muzicii îmi pot exprima furia." Efectele politicii fasciste asupra sa au fost importante, cu atât mai mult, cu cât soţia sa era evreică. Opoziţia lui publică faţă de regimul lui Mussolini a determinat o persecutare continuă, Dallapicola fiind nevoit să se izoleze din punct de vedere social, preferând să se retragă în mediul rural. 

Probabil că cea mai sonoră figură componistică italiană a secolului XX a fost Luciano Berio, un autor profund original, care a experimentat mereu şi, totodată, unul dintre pionierii muzicii electronice. Berio s-a orientat către explorarea inventivă a miturilor şi a trecutului dar nu dintr-o perspectivă neoclasică, încerând să creeze lucrări în care componenta sunet-imagine era esenţială. Este primul care a introdus în muzica secolului XX colajul, ca tehnică de compoziţie, adică asamblarea unor imagini sonore diferite, ca într-un puzzle. Pentru Berio, colajul nu constituia un mod arbitrar de înşirare a diferitelor sonorităţi, ci un act analitic, în maniera lui Joyce de analiză prin intermediul creaţiei. Cu siguranţă că cea mai cunoscută lucrare a sa, un exemplu de colaj sonor, este Sinfonia, scrisă pentru cea de-a 125-a aniversare a Filarmonicii din New York şi dedicată lui Leonard Bernstein. Compozitorul adaugă orchestrei 8 voci soliste care vobesc, şoptesc, murmură sau strigă cuvinte extrase din volumul "Crudul şi coptul" al antropologului francez Claude Levi-Strauss şi din nuvela "Dezgustătorul" a lui Samuel Beckett.  Din punct de vedere muzical, lucrarea este un adevărat labirint sonor, în care se împletesc fragmente din opusuri de Gustav Mahler, Maurice Ravel, Hector Berlioz, Igor Stravinski, Richard Strauss, Ludwig van Beethoven, Claude Debussy şi Pierre Boulez.

Pe linia dodecafonică a lui Dallapiccola a mers şi Bruno Maderna, un alt compozitor important pentru Italia muzicală asecolului XX. Muzica sa cuprinde atât elemente seriale, cât şi aleatorice şi înainte de a merge mai departe vă propun să explicăm puţin aceşti doi termeni. În compoziţiile seriale, autorii utilizează serii, iniţial de înălţimi. Mai târziu, această serializare va fi extinsă şi către ritm, dinamică şi timbru, rezultând aşa numitul serialism integral, adică o muzică aproape matematică, extrem de atent calculată. Aleatorismul reprezenta opusul, o muzică în care hazardul joacă un rol foarte important. Alături de Luigi Dallapiccola şi Luciano Berio, Bruno Maderna se plasează în avangarda sonoră italiană şi europeană.

Un alt autor important al avangardei italiene a fost Luigi Nono, membru activ al Partidului comunist, care a folosit texte marxiste şi scrieri revoluţionare ca bază pentru compoziţiil sale. Această adaptare ideologică i-a şi asigurat notorietatea, de altfel, pe la mijlocul anilor `50 ai secolului trecut. În multe privinţe, Luigi Nono a fost cel mai radical, din punct de vedere muzical, dintre compatrioţii săi. Participant la Cursurile de Vară de la Darmstadt, o adevărată platformă pentru muzica nouă din anii `60, Nono a îmbrăţişat cu putere teoria serialismului integral promovată de Pierre Boulez şi Karl Heinz Stockhausen. Muzica sa are o notă austeră şi o intensitate muşcătoare, fiind, de fapt, o oglindă a personalităţii sale.

O figură componistică aparte, insolită este Contele Giacinto Scelsi, aristocrat, poet şi compozitor, un muzician mai degrabă autodidact, care a frecventat la Roma casa lui Respighi şi a luat câteva lecţii particulare cu Arnold Schonberg. Descendenţa sa nobiliară l-a determinat să se căsătorească la Londra cu o aristocrată engleză, înrudită cu familia regală britanică. Autor de poezie suprarealistă, călător prin India şi Tibet, în căutare de inspiraţie artistică, Scelsi a fost mereu o figură stranie. După cel de-al doilea război mondial a suferit o cădere nervoasă, în urma căreia a pretins că a uitat tot ce ştia înainte desăre muzică. Drept urmare, a luat-o de la zero, de această dată dintr-o perspectivă spirituală, influenţată de religiile asiatice. Ascultându-i muzica îi înţelegem fascinaţia pentru budism şi motivele pentru care şi-a adăugat la semnătură un simbol zen.