ACUM:
10.00
Grădina de sunete
Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă
Urmează: 12.25 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.
Apoi: 12.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală italiană. Giacomo Puccini

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 1 Iulie 2015 , ora 11.10

Giacomo Puccini - o etapă hotărâtoare în istoria operei italiene

Să reușești să evoci dintr-o perspectivă artistică tot ce este atrăgător sau dimpotrivă în viața cotidiană, în fond întâmplările "banale" de care ne lovim zi de zi, nu este o sarcină tocmai ușoară pentru un compozitor. Pe acest drum, deschis înaintea lui de Giuseppe Verdi a urmat Giacomo Puccini, un "Wagner al Italiei", cum a fost supranumit. Era însă un Wagner mai meridional, cu o tensiune a culorii cromatice mai estompată. Pentru opera italiană, implicit și pentru cea universală, Giacomo Puccini reprezintă o etapă hotărâtoare, un adevărat moment de grație. Pe lângă inovațiile de ordin tehnic muzical, melodiei, muzicii însăși i se acordă rolul de primadonă. Înveșmântată simfonic sau revelându-se în deplina ei simplitate, melodia lui Puccini trece prin diferite ipostaze, se metamorfozează, capătă contururi mai vagi sau mai precise, în funcție de starea, sentimentul sau personajul pe care trebuie să-l redea. Prima sa operă de răsunet a fost Manon Lescaut, cu un subiect ales chiar de compozitor. Pentru a nu mai repeta greșeala cu Edgar, o operă anterioară care fusese un insucces, muzicianul va lucra cu opt libretiști (incluzându-l pe Giulio Ricordi și pe sine-însuși). Deși Ricordi se temuse de comparația cu Jules Massenet, care compusese cu câțiva ani înainte, pe același subiect, o operă cu același titlu, lucrarea lui Puccini se va impune cu succes. Va deveni, astfel, un compozitor cunoscut în toată lumea, cu o situație financiară considerabil îmbunătățită, care i-a permis luxul de a-și construi vila de la Torre del Lago, locul său de refugiu până aproape de sfârșitul vieții.

Compozitorul italian poseda un simț remarcabil pentru "le cose piccole", lucrurile mărunte, oamenii neimportanți și pentru "grande dolore in piccole anime". Pentru Puccini, teatrul avea la bază legi imuabile: trebuia să fie, după cum chiar el mărturisea, interesant, surprinzător, cu o nuanță mai mare sau mai mică de glumă. Aceste legi le putem întâlni aplicate cu consecvență în lucrările sale și probabil că acesta este unul dintre motivele succesului său.

La sfârșitul secolului al XIX-lea era foarte la modă romanul lui Henry Murger, "Scene ale vieții boeme", un factor inspirator pentru Ricordi și echipa sa de libretiști. Auzind că Ruggiero Leoncavallo a compus o operă după acest libret, Puccini se hotărî să abordeze și el acest subiect și, deși avea o existență fără griji la Torre del Lago, avu ambiția să o vadă montată înaintea lui Leoncavallo. Deși Puccini ar fi preferat un dirijor mai cunoscut, până la urmă îl va accepta pe Arturo Toscanini, la cea vreme un tânăr șef de orchestră la Teatrul Regio, care peste câteva decenii avea să devină o legendă a baghetei. Premiera a fost un succes, dar nu așa de mare ca cel al lui Manon iar criticii au primit lucrarea cu destulă reticență. Treptat însă, opera La Boheme s-a impus și va sfârși prin a triumfa pe toate scenele lumii, un succes care se va păstra până în prezent.

Atenția pentru detalii, o constantă în activitatea sa componistică

Puccini a fost conștient că o operă dramatică nu este numai acțiune, mișcare și conflict, ea necesită și momente de liniște și repaos, momente în care muzica devine lirică și se transformă în poezie. Un alt element foarte important este subiectul, ales niciodată întâmplător. Compozitorul italian avea o grijă deosebită în alegerea și abordarea libretelor, știind că o muzică bună poate ajunge la o desăvârșită relevanță estetică doar în vecinătatea unui subiect pe măsură. S-a spus că nu alegea subiectul, ci că îl aștepta. Scrupulozitatea indicațiilor din partitură, atenția pentru costume, decoruri, repetiții, culori l-a ajutat să dea la iveală adevărate capodopere ale teatrului liric. În 1889, Fontano, unul dintre libretiștii cu care mai colaborase i-a sugerat lui Puccini La Tosca drept subiect de operă. Cu minuțiozitatea-i caracteristică, pentru a contura cât mai veridic atmosfera, autorul italian se va duce cu noaptea-n cap pentru a asculta clopotele bisericilor din Roma, va discuta cu preoți despre detaliile legate de liturghie și va parcurge drumurile de țară pentru a se inspira din cântecele ciobanilor. Bineînțeles, premiera a fost un succes, iar Tosca este astăzi un titlu indispensabil în repertoriul teatrelor lirice din lumea întreagă.

 În stilul orchestral puccinian se pot observa două tendințe puternice și totodată contrastante. Pe de o parte, compozitorul prefera, ca și Richard Strauss, sonoritățile bogate și puternic colorate sonor, pe de alta, asemeni lui Claude Debussy, uza de paleta orchestrală cu o stăpânire aristocratică. Un alt element caracteristic puccinian consta în dublarea, triplarea uneori chiar cvadruplarea instrumentală a liniei melodice vocale, prin procedeul numit violinata, folosit înainte, nu la fel de consecvent, și de Rossini, Bellini și Donizett. Acest procedeu avea menirea de a oferi mai multă pregnanță și strălucire liniilor vocale și, totodată, un efect dramatic mult mai pronunțat. Ideea următoarei opere i-a venit în 1900, la Londra, unde a asistat la un spectacol cu piesa Madama Butterfly de David Belasco, piesă care-i va produce o puternică impresie. Deși afectat de un violent accident de mașină trei ani mai târziu și diagnosticat apoi cu diabet, Puccini se va concentra totuși cu aceeași atenție și scrupulozitate asupra compunerii partiturii pentru Madama Butterfly. În cursul procesului de creație, interesul lui Giacomo pentru Japonia și cultura acestei țări împreună cu dorința de a exprima în lucrarea sa cât mai realist atmosfera exotică, au determinat o călătorie la Milano, pentru a discuta cu actrițe japoneze aflate în turneu, despre comportamentul personajului său. A avut de asemenea discuții îndelungate cu soția ambasadorului Japoniei despre melodiile autentice din folclorul japonez, a vizitat muzee de profil și a cercetat toate scrierile despre acest subiect. Cu toate acestea, premiera nu a fost un succes, așa cum se aștepta compozitorul, care a fost nevoit să o revizuiască pentru a a ajunge la inima publicului.

Atmosfera pucciniană este, cu siguranță, extraordinară. Probabil că celebrul compozitor ar fi avut mari veleități de regizor în zilele noastre. Felul cum suprapune planurile, cum evidențiază contrastele, cum sugerează cu subtilitate anumite lucruri, anticipându-le de multe ori apariția este cu siguranță remarcabil. Un alt element important în creația sa este umorul. Înclinația lui Puccini către glumă și farsă este evidentă, într-o mai mică sau mai mare măsură, în toate operele sale. În afară de perioadele sale depresive, atât Adami, Buonaccorsi și Franccaroli mărturisesc în cărțile lor închinate compozitorului bonomia temperamentală a acestuia. Însă râsul său este mai mult ironic decât generos. Este un hohot subtil, satiric și intelectual, care dezvelește spectatorilor toate tarele societății contemporane lui. În panteonul operelor sale seria, figurează și o singură lucrare comică: Gianni Schicchi, o operă buffă care face parte din trilogia în care mai există Il Tabaro și Suor Angelica . Dintre ele, Gianni Schicchi a rămas însă cea mai cunoscută și mai cântată.

Giacomo Puccini n-a dorit numai evocarea unei atmosfere autentice, importante desigur, ci și crearea unei ambianțe poetice la fel de necesare. În urmatorii doi ani după crearea Tripticului, Puccini nu va mai scrie nimic, căutând cu disperare un subiect care să-l atragă. În fine, ca de obicei, subiectul îi veni in intâmpinare: fabula lui Turandot, în versiunea scrisă de Carlo Gozzi. Această lucrare este singura operă italiană în stil impresionist iar compozitorul va păstra aici cele trei caractere exotice ale Commediei del' Arte: Pang, Ping si Pong. Din păcate Puccini nu va apuca să termine partitura, fiind răpus de o complicație a cancerului la gât înainte de a pune punctul final. Opera va fi terminată de Franco Alfano.

Mai există însă și un al treilea tip de atmosferă, plasată într-un strat mult mai profund al operelor sale și care poate la o primă vedere poate fi ignorată, cea psihologică. Ea reprezintă adevăratul nucleu al tuturor operelor sale, firul roșu care străbate întreaga acțiune și care determină caracterul emoțional al personajelor. Sunt semnificative astfel cuvintele pe care compozitorul i le adresa lui Adami: "Dificil este să începi o operă, adică să-i găsești atmosfera muzicală potrivită. Odată ce începutul este găsit și pus pe note, nu mai este nici o problemă."