Giacomo Puccini - o etapă hotărâtoare în istoria operei italiene

Să reuşeşti să evoci dintr-o perspectivă artistică tot ce este atrăgător sau dimpotrivă în viaţa cotidiană, în fond întâmplările "banale" de care ne lovim zi de zi, nu este o sarcină tocmai uşoară pentru un compozitor. Pe acest drum, deschis înaintea lui de Giuseppe Verdi a urmat Giacomo Puccini, un "Wagner al Italiei", cum a fost supranumit. Era însă un Wagner mai meridional, cu o tensiune a culorii cromatice mai estompată. Pentru opera italiană, implicit şi pentru cea universală, Giacomo Puccini reprezintă o etapă hotărâtoare, un adevărat moment de graţie. Pe lângă inovaţiile de ordin tehnic muzical, melodiei, muzicii însăşi i se acordă rolul de primadonă. Înveşmântată simfonic sau revelându-se în deplina ei simplitate, melodia lui Puccini trece prin diferite ipostaze, se metamorfozează, capătă contururi mai vagi sau mai precise, în funcţie de starea, sentimentul sau personajul pe care trebuie să-l redea. Prima sa operă de răsunet a fost Manon Lescaut, cu un subiect ales chiar de compozitor. Pentru a nu mai repeta greşeala cu Edgar, o operă anterioară care fusese un insucces, muzicianul va lucra cu opt libretişti (incluzându-l pe Giulio Ricordi şi pe sine-însuşi). Deşi Ricordi se temuse de comparaţia cu Jules Massenet, care compusese cu câţiva ani înainte, pe acelaşi subiect, o operă cu acelaşi titlu, lucrarea lui Puccini se va impune cu succes. Va deveni, astfel, un compozitor cunoscut în toată lumea, cu o situaţie financiară considerabil îmbunătăţită, care i-a permis luxul de a-şi construi vila de la Torre del Lago, locul său de refugiu până aproape de sfârşitul vieţii.

Compozitorul italian poseda un simţ remarcabil pentru "le cose piccole", lucrurile mărunte, oamenii neimportanţi şi pentru "grande dolore in piccole anime". Pentru Puccini, teatrul avea la bază legi imuabile: trebuia să fie, după cum chiar el mărturisea, interesant, surprinzător, cu o nuanţă mai mare sau mai mică de glumă. Aceste legi le putem întâlni aplicate cu consecvenţă în lucrările sale şi probabil că acesta este unul dintre motivele succesului său.

La sfârşitul secolului al XIX-lea era foarte la modă romanul lui Henry Murger, "Scene ale vieţii boeme", un factor inspirator pentru Ricordi şi echipa sa de libretişti. Auzind că Ruggiero Leoncavallo a compus o operă după acest libret, Puccini se hotărî să abordeze şi el acest subiect şi, deşi avea o existenţă fără griji la Torre del Lago, avu ambiţia să o vadă montată înaintea lui Leoncavallo. Deşi Puccini ar fi preferat un dirijor mai cunoscut, până la urmă îl va accepta pe Arturo Toscanini, la cea vreme un tânăr şef de orchestră la Teatrul Regio, care peste câteva decenii avea să devină o legendă a baghetei. Premiera a fost un succes, dar nu aşa de mare ca cel al lui Manon iar criticii au primit lucrarea cu destulă reticenţă. Treptat însă, opera La Boheme s-a impus şi va sfârşi prin a triumfa pe toate scenele lumii, un succes care se va păstra până în prezent.

Atenţia pentru detalii, o constantă în activitatea sa componistică

Puccini a fost conştient că o operă dramatică nu este numai acţiune, mişcare şi conflict, ea necesită şi momente de linişte şi repaos, momente în care muzica devine lirică şi se transformă în poezie. Un alt element foarte important este subiectul, ales niciodată întâmplător. Compozitorul italian avea o grijă deosebită în alegerea şi abordarea libretelor, ştiind că o muzică bună poate ajunge la o desăvârşită relevanţă estetică doar în vecinătatea unui subiect pe măsură. S-a spus că nu alegea subiectul, ci că îl aştepta. Scrupulozitatea indicaţiilor din partitură, atenţia pentru costume, decoruri, repetiţii, culori l-a ajutat să dea la iveală adevărate capodopere ale teatrului liric. În 1889, Fontano, unul dintre libretiştii cu care mai colaborase i-a sugerat lui Puccini La Tosca drept subiect de operă. Cu minuţiozitatea-i caracteristică, pentru a contura cât mai veridic atmosfera, autorul italian se va duce cu noaptea-n cap pentru a asculta clopotele bisericilor din Roma, va discuta cu preoţi despre detaliile legate de liturghie şi va parcurge drumurile de ţară pentru a se inspira din cântecele ciobanilor. Bineînţeles, premiera a fost un succes, iar Tosca este astăzi un titlu indispensabil în repertoriul teatrelor lirice din lumea întreagă.

 În stilul orchestral puccinian se pot observa două tendinţe puternice şi totodată contrastante. Pe de o parte, compozitorul prefera, ca şi Richard Strauss, sonorităţile bogate şi puternic colorate sonor, pe de alta, asemeni lui Claude Debussy, uza de paleta orchestrală cu o stăpânire aristocratică. Un alt element caracteristic puccinian consta în dublarea, triplarea uneori chiar cvadruplarea instrumentală a liniei melodice vocale, prin procedeul numit violinata, folosit înainte, nu la fel de consecvent, şi de Rossini, Bellini şi Donizett. Acest procedeu avea menirea de a oferi mai multă pregnanţă şi strălucire liniilor vocale şi, totodată, un efect dramatic mult mai pronunţat. Ideea următoarei opere i-a venit în 1900, la Londra, unde a asistat la un spectacol cu piesa Madama Butterfly de David Belasco, piesă care-i va produce o puternică impresie. Deşi afectat de un violent accident de maşină trei ani mai târziu şi diagnosticat apoi cu diabet, Puccini se va concentra totuşi cu aceeaşi atenţie şi scrupulozitate asupra compunerii partiturii pentru Madama Butterfly. În cursul procesului de creaţie, interesul lui Giacomo pentru Japonia şi cultura acestei ţări împreună cu dorinţa de a exprima în lucrarea sa cât mai realist atmosfera exotică, au determinat o călătorie la Milano, pentru a discuta cu actriţe japoneze aflate în turneu, despre comportamentul personajului său. A avut de asemenea discuţii îndelungate cu soţia ambasadorului Japoniei despre melodiile autentice din folclorul japonez, a vizitat muzee de profil şi a cercetat toate scrierile despre acest subiect. Cu toate acestea, premiera nu a fost un succes, aşa cum se aştepta compozitorul, care a fost nevoit să o revizuiască pentru a a ajunge la inima publicului.

Atmosfera pucciniană este, cu siguranţă, extraordinară. Probabil că celebrul compozitor ar fi avut mari veleităţi de regizor în zilele noastre. Felul cum suprapune planurile, cum evidenţiază contrastele, cum sugerează cu subtilitate anumite lucruri, anticipându-le de multe ori apariţia este cu siguranţă remarcabil. Un alt element important în creaţia sa este umorul. Înclinaţia lui Puccini către glumă şi farsă este evidentă, într-o mai mică sau mai mare măsură, în toate operele sale. În afară de perioadele sale depresive, atât Adami, Buonaccorsi şi Franccaroli mărturisesc în cărţile lor închinate compozitorului bonomia temperamentală a acestuia. Însă râsul său este mai mult ironic decât generos. Este un hohot subtil, satiric şi intelectual, care dezveleşte spectatorilor toate tarele societăţii contemporane lui. În panteonul operelor sale seria, figurează şi o singură lucrare comică: Gianni Schicchi, o operă buffă care face parte din trilogia în care mai există Il Tabaro şi Suor Angelica . Dintre ele, Gianni Schicchi a rămas însă cea mai cunoscută şi mai cântată.

Giacomo Puccini n-a dorit numai evocarea unei atmosfere autentice, importante desigur, ci şi crearea unei ambianţe poetice la fel de necesare. În urmatorii doi ani după crearea Tripticului, Puccini nu va mai scrie nimic, căutând cu disperare un subiect care să-l atragă. În fine, ca de obicei, subiectul îi veni in intâmpinare: fabula lui Turandot, în versiunea scrisă de Carlo Gozzi. Această lucrare este singura operă italiană în stil impresionist iar compozitorul va păstra aici cele trei caractere exotice ale Commediei del' Arte: Pang, Ping si Pong. Din păcate Puccini nu va apuca să termine partitura, fiind răpus de o complicaţie a cancerului la gât înainte de a pune punctul final. Opera va fi terminată de Franco Alfano.

Mai există însă şi un al treilea tip de atmosferă, plasată într-un strat mult mai profund al operelor sale şi care poate la o primă vedere poate fi ignorată, cea psihologică. Ea reprezintă adevăratul nucleu al tuturor operelor sale, firul roşu care străbate întreaga acţiune şi care determină caracterul emoţional al personajelor. Sunt semnificative astfel cuvintele pe care compozitorul i le adresa lui Adami: "Dificil este să începi o operă, adică să-i găseşti atmosfera muzicală potrivită. Odată ce începutul este găsit şi pus pe note, nu mai este nici o problemă."