ACUM:
13.05
Polifonii
Universal și românesc, creație și interpretare.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală italiană. Opera în secolul al XIX-lea (III)

Bookmark and Share
Publicat: luni, 29 Iunie 2015 , ora 11.09

Din nou despre Verdi

Vom continua astăzi să vorbim despre Giuseppe Verdi dar și despre opera italiană de la finalul secolului al XIX-lea. Un moment de cotitură în cadrul creației verdiene a fost reprezentat de Aida, care este nu doar una dintre cele mai importante lucrări ale sale, ci și o culme a genului de operă în general. După premiera plină de fast de la Cairo, cu cămile, lei și elefanți vii pe scenă, montare care în ciuda succesului l-a nemulțumit, totuși, pe Verdi, pentru că majoritatea invitaților făceau parte din lumea politică, adevăratul triumf și contact cu publicul larg a avut loc odată cu premiera italiană. Prin înfruntarea personajelor, patosul sentimentelor și expresivitatea muzicii, Aida se înscrie cu succes în rândul marilor drame romantice.

De la opera Macbeth, compusă în 1847, teatrul shakespearian l-a însoțit și stimulat pe Verdi pe tot parcursul longevivei sale existențe, de peste 80 de ani. Implicarea sa personală în cizelarea libretului, cultivarea unei expresii sonore eliberate de convenții și atenția pentru subiect sunt elemente ce-i definesc permanent activitatea componistică. Din păcate, nu putem vorbi despre toate operele lui Verdi dar nu putem trece peste Otello, considerată de unii drept cea mai importantă și mai matură operă a sa din punct de vedere stilistic. Lucrarea s-a născut din colaborarea cu Arrigo Boito, un faimos libretist italian.

În pofida atâtor subiecte dramatice, ultima creație lirică verdiană va fi o operă comică, Falstaff, la finalul căreia, autorul realizează o ingenioasă fugă vocală. "Tutto nel mondo è burla" ne anuță Falstaff, o concluzie a acestei lucrări și, probabil, și a marelui compozitor. Să rămânem, așadar, cu zâmbetul pe buze, indiferent că este amar, cinic sau optimist - ne învață însuși Verdi și nu putem să nu-l ascultăm. 

Apariția verismului

Ca orice fenomen consumat în exces, și Romantismul s-a confruntat cu o inevitabilă criză. Expresia muzicală și nu numai și, în general, întreaga cultură se cerea reevaluată de pe alte poziții. Patosul și sentimentalismul, emoțiile învolburate nu mai satisfăceau. Căutările sonore stilistice care vor marca finalul secolului al XIX-lea vor lua însă forma continuității pe terenul operei italiene, nu a unei revoluții de proporții. Verdi, ajuns la senectute, avea urmași de valoare, care-i vor prelua ștafeta și o vor altoi pe influențele franceze naturaliste, dând naștere așa numitului curent verist, o variantă italiană a realismului în artă. Stilul este caracterizat prin concentrarea pe aspectele sordide sau violente din realitatea cotidiană, cu eroi aparținând, cu precădere, clasei sociale de jos. Se încheia, astfel, epoca personajelor istorice sau mitice, omul comun devenea vedeta. Printre cei mai de seamă reprezentanți ai operei veriste de numără Pietro Mascagni, a cărui operă, Cavalleria Rusticana a repurtat un succes fenomenal la premiera din anul 1890, succes păstrat cu aceeași putere până acum, când lucrarea este o prezență obișnuită pe scenele teatrelor lirice de pe întreg mapamondul.

Muzica veristă nu va fi compusă cu scopul de a suna frumos, ea va reflecta întotdeauna scenariul, acțiunea și sentimentele personajelor, care în sine, sunt un fel de anti-eroi ai operelor tradiționale. Trădarea, răzbunarea, adulterul sau crima sunt teme cu impact, oglindite fără mănuși, în tușe groase și șocante. O operă veristă la fel de faimoasă, care de cele mai multe ori este interpretată împreună cu Cavalleria Rusticana este Paiațe, ce aduce în atenție tragica figură a clovnului, poveste despre care, Ruggero Leoncavallo susține că este bazată pe o întâmplare reală, o crimă al cărei proces a fost prezidat de tatăl său, magistrat. Celebra arie a clovnului, Vesti la giubba, are de fiecare dată o putere răscolitoare, mai ales atunci când beneficiază de o interpretare de referință.

Operele veriste sunt, în general, scurte, structurate în două părți separate de un Intermezzo. În afară de natura subiectelor, stilul mai are ca specific îndepărtarea de belcanto, prin cultivarea unui tip de cânt mai degrabă aspru, direct, derivat din natura emoțiilor care trebuiau transmise și înconjurat de o masă orchestrală mult mai extinsă. Astfel, stilul belcanto va fi înlocuit din acest moment de cel verist, mai puțin emfatic și ornamentat și mult mai apropiat de declamație. Desigur că cel mai important reprezentat al verismului rămâne Giacomo Puccini dar despre el vom vorbi în episodul următor.