Când ne gândim la Italia muzicală, automat ne oprim la operă, genul care parcă se confundă în mintea tuturor cu celebra peninsulă. Iar ceea ce a reprezentat pentru Italia opera secolului al XIX-lea este deja o istorie ce trăieşte un prezent perpetuu, cu fiecare nou spectacol liric pus în scenă. Gaetano Donizetti este compozitorul care, din punct de vedere stilistic, s-ar putea plasa între Vincenzo Bellini şi Giuseppe Verdi. De altfel, el a şi dominat scena italiană în anii care s-au scurs de la moartea lui Bellini şi până la ascensiunea lui Verdi. Meritul principal al lui Gaetano Donizzetti a fost acela că a reuşit să realizeze un dificil echilibru între vechiul bel canto şi un tip de cânt mai direct, capabil să reliefeze mai bine personajele şi frământările lor sufleteşti. Prin Don Pasquale, Donizetti a fost tentat de recuperarea operei buffa, iar ceea ce a ieşit la final stă alături de Elixirul dragostei în rândul marilor capodopere muzicale comice ale istoriei muzicii.

Compozitorul italian a fost deosebit de prolific, a scris nu mai puţin de 65 de opere, atât cu subiecte comice, cât şi din zona seria. Cu siguranţă că cea mai cunoscută operă seria a sa este Lucia di Lammermoor, după Walter Scott, cu estetica sa sumbră, în care dragostea imposibilă degenerează în nebunie şi violenţă. Scena nebuniei din Lucia di Lammermoor a devenit celebră datorită intensităţii sale şi, în mod ironic, l-a urmărit şi în realitate pe Donizzetti, care a murit pradă aceleiaşi stări mentale ca cea pe care o portretizase atât de dramatic pe scenă. Donizzetti a realizat şi o versiune franceză a acestei opere, interpretată mai rar decât cea italiană, dar la fel de valoroasă.

Giuseppe Verdi - creatorul unui nou tip de operă

La începutul secolului al XIX-lea, când Giuseppe Verdi va vedea lumina zilei, opera devenise deja un gen foarte gustat de publicul de toate categoriile şi beneficiase de creatori de geniu: Lully, Rameau, Handel, Mozart, Rossini, pentru a pomeni doar câţiva. Verdi se va adăuga glorioasei liste, creând un nou tip de opera: 'drama per musica' - un gen în care rigidele delimitâri dintre arii şi recitative (momente semi-vorbite) sunt complet eliminate, iar acţiunea şi muzica de defăşoară non-stop, ca într-un film, până la deznodământul final (care este, de multe ori, unul fatal). Nu virtuozitatea explozivă a unui anume interpret, nu exhibarea farmecelor unei oarecare primadone vor fi obiectivele, ci drama, povestea în sine, ideea, psihologia personajelor devin centrele de maxim interes. Alternanţa monotonă dintre recitativ şi formele închise se estompează în favoarea unui stil de cânt mult mai variat, adaptat continuu fiecărui moment dramatic. Aceasta, împreună cu armonia cromatică, sfera modulatorie bogată şi limbajul muzical cameral dezvoltător semnalează o apropiere de drama muzicală wagneriană - afinitate criticată în epocă.

Profilul înclinat către dramatism şi tragedie al lui Verdi se face remarcat şi în opera Trubadurul, o lucrare cu multe momente memorabile, datorate calităţilor de melodist de geniu ale compozitorului. Alături de Rigoletto şi Traviata, opere scrise în aceeaşi perioadă, formează o celebră trilogie. Libretul încărcat şi, pe alocuri încâlcit, al operei Trubadurul a generat multe critici de-a lungul timpului dar acest lucru nu a fost un neajuns major în calea popularităţii lucrării. Motivul îl găsim tot la Verdi, care reuşeşte să transmită prin mijloace muzicale o încărcătură dramatică şi expresivă extraordinară. Partea instrumentală deţine în acest sens o contribuţie însemnată în sugerarea şi potenţarea caracterului melodramatic al lucrării, contribuţie care va fi remarcată din ce în ce mai mult şi mai elaborat în următoarele sale realizări.

Giuseppe Verdi a fost un psiholog desăvârşit în portretizarea fină a personajelor sale şi în analizarea sentimentelor acestora, elemente care contribuie substanţial la maturizarea operei italiene ca gen. Alături de contribuţia lui Richard Wagner, autor pe care Verdi l-a admirat mereu, creaţia sa marchează următorul punct culminant după Mozart; iar potrivit statisticilor, o operă de Verdi este interpretată de cel puţin două ori în 24 de ore undeva, în lume. Cu toate acestea, una dintre cele mai apreciate lucrări ale sale, Traviata, a înregistrat un eşec la premiera sa de la Veneţia, din 6 martie 1853. "Traviata a fost un insucces. Să fie vina mea sau a cântăreţilor? Timpul ne va spune" - îi scrie Verdi unui prieten. Violetta Valery a devenit, de atunci, un personaj celebru pe scenele de concert internaţionale.