Măiestria lutierilor italieni

Iată-ne din nou astăzi în faţa spaţiului italian, de această dată al celui muzical instrumental din secolul al XVIII-lea, o perioadă marcată de instrumentele cu arcuş, în general. Antonio Stradivari este numele cu care este asociată, în general, suprema măiestrie în ceea ce priveşte construcţia de instrumente muzicale, fiindcă Stradivari a fost acela care a stabilit dimensiunile şi raporturile ideale între părţile viorii în urma unei căutări de o viaţă, rezultatele muncii sale fiind şi astăzi norme de lucru pentru lutieri. În atelierul său situat în Piaţa San Domenico din Cremona maestrul italian a făurit cele mai valoroase viori, în aşa-numita "Perioadă de Aur", între 1700 şi 1730. Stradivari a însemnat încununarea efortului de aproape două secole al întregii bresle de lutieri italieni, care a mai dat artişti remarcabili între care Giovanni Grancino, Carlo Giuseppe Testore, Matteo Goffriller, Domenico Montagnana, membri ai familiei Bergonzi sau ai familiei Guarneri, în frunte cu Giuseppe Guarneri. În istoria muzicii este imposibil de cuantificat obiectiv aportul marilor lutieri care şi-au pus întreaga măiestrie în acest mic instrument din lemn numit vioară. Fără îndoială, însă, artişti precum Vivaldi, Corelli, Bach, Beethoven, Sarasate, Wieniawski şi mulţi alţii au avut doar de câştigat de pe urma spectacolului sonor oferit de cele mai bune viori italiene.

Personalităţi ale Barocului târziu

Alături de Antonio Vivaldi sau "preotul roşu", cum mai era numit datorită culorii părului. încă două nume componistice au influenţat decisiv cursul muzical al secolului al XVIII-lea: Arcangelo Corelli, despre care am vorbit intr-o ediţie trecută şi Giuseppe Torelli. În perioada barocă, lucrările concertante pentru două sau mai multe instrumente ofereau compozitorilor o interesantă paletă combinatorie din punct de vedere timbral. Desigur că cel mai influent şi prolific compozitor de concerte a fost Antonio Vivaldi, cu un număr de 4oo de lucrări de gen. Contribuţia lui Giuseppe Torelli în dezvoltarea concertului grosso şi mai ales a concertului pentru instrument solist este însă de asemenea importantă. Să ascultăm în continuare concertul său pentru trompetă în Re Major, trompeta fiind un instrument preferat în creaţia compozitorului italian.

Un alt nume important în Italia secolului al XVIII-lea a fost Giuseppe Tartini, de altfel primul proprietar cunoscut al unei viori Antonio Stradivari făurită în 1715. Talentul violonistic al lui Tartini a devenit legendar, ca şi dorinţa sa continuă de perfecţionare. Se spune că după ce l-a auzit pe Francesco Maria Veracini, un alt virtuoz al epocii, Tartini a fost atât de impresionat de tehnica acestuia, dar şi atât de dezamăgit de propria sa măiestrie, încât s-a izolat imediat în cameră şi a început să exerseze ore-n şir. Această perseverenţă a fost răsplătită cinci ani mai târziu, în 1721 când a fost numit maestru de capelă la Basilica Sf. Anton din Padova. Multe legende au circulat în jurul numelui lui Tartini datorită celui mai cunoscut opus al său, sonata Trilul diavolului, a cărei dificultate extremă părea de-a dreptul demonică pentru contemporanii lui. De altfel nici în prezent lucrarea nu este uşor de interpretat, fiind o provocare pentru orice interpret de elită. S-a spus că Tartini ar fi avut 6 degete la mâna stângă şi astfel ar fi realizat mai uşor trilurile scrise în partitură, s-a spus de asemenea că lucrarea i-a fost inspirată de un vis în care însuşi Diavolul cânta acele triluri la capul patului - cert este că Sonata a rămas până astăzi în repetoriu nu numai datorită acestor legende, ci şi valorii sale muzicale.

Apariţia clasicismului

Secolul al XVIII-lea a însemnat şi apariţia principiilor clasice, la care compozitorii italieni nu puteau fi indiferenţi. Dintre aceştia, Muzio Clementi pe terenul pianului a dobândit rapid, încă din timpul vieţii o recunoaştere internţională. Datorită lui tehnica pianistică s-a debarasat de convenţiile specifice vocabularului muzical clavecinistic. De fapt, el poate fi considerat părintele sonatei pentru pian şi, nu întâmplător, lucrările sale au avut o influenţă atât de importantă asupra Ludwig van Beethoven.

Un alt nume semnificativ pentru clasicismul italian a fost Luigi Rodolfo Boccherini compozitor şi violoncelist, reprezentant al stilului galant. Deşi Boccherini este considerat un continuator al principiilor lui Haydn, nu poate fi privit totuşi doar ca un simplu epigon pe terenul clasic. Mai ales în cvartetele sale de coarde, Boccherini, spre deosebire de Haydn acordă un rol mult mai important violoncelului, instrumentul său de suflet, care la părintele clasicismului avea doar un rol de acompaniament. Stilul său melodic este luminos, foarte inventiv din punct de vedere muzical şi ritmic şi are multe influenţe din sfera tradiţiei chitarei - o rezultantă a anilor petrecuţi pe teren spaniol.