ACUM:
10.00
Grădina de sunete
Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă
Urmează: 12.25 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.
Apoi: 12.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală italiană. Opera în secolul al XVIII-lea

Bookmark and Share
Publicat: joi, 25 Iunie 2015 , ora 11.06

Importanța Academiei Arcadiene

Evoluția teatrului liric pe parcursul secolului al XVII-lea a condus către elevarea gustului artistic și către preferința pentru o intrigă mai dramatică. Așa s-a născut opera seria, ce a devenit dominantă în Italia și în tot restul Europei, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Iar dacă în Renaștere, Camerata Florentină a condus către apariția genului de teatru liric, în Barocul muzical a existat Academia Arcadiană, a cărei influență asupra operei seria a fost deosebit de importantă. Membrii Academiei, poeți, literați și compozitori au reușit să introducă noi elemente în genul pe care-l considerau pretabil pentru materializarea celor mai înalte idealuri estetice. Ideile lor au condus, astfel, către o simplificare a libretelor, o renunțare la elementele comice, considerate derizorii, o reducere a numărului ariilor dar nu și a elementelor de virtuozitate vocală și o predilecție în general pentru subiectele inspirate din clasicii antici și tragedia modernă franceză.

Maeștrii operei seria

Unul dintre reprezentanții de seamă ai operei seria a fost Nicola Porpora, un compozitor talentat și un profesor renumit. Printre elevii săi s-a numărat chiar și celebrul castrat Farinelli, sau Il ragazzo, cum era cunoscut pe întreg teritoriul Italiei. În acea perioadă Farinelli era o vedetă, un adevărat superstar, aclamat și adulat de public, un simbol al virtuților eroice, grație vocii sale înalte. Ca o ironie a sorții, în momentul morții lui Porpora, complet falit, cu funeraliile plătite din încasările unui concert public, Farinelli trăia într-o plăcută opulență, dobândită și datorită metodei pedagogice bine însușite de la compozitorul italian.

Antonio Vivaldi, un nume celebru al barocului italian a avut și el un cuvânt greu de spus în domeniul operei seria. Stilul său exuberant, inovativ, luminos, neîncadrabil în scheme și tipare, mărturisea cu fiecare notă o reală bucurie a compoziției, trăsătură care s-a transmis ascultătorilor și i-a asigurat, astfel, o popularitate ce dăinuiește și în prezent, cu aceeași forță. Dintre cele 46 de opere, Argippo, a fost pierdută timp de 278 de ani și regăsită, din păcate incompletă, abia în 2006. Acțiunea sa se petrece la o veche curte regală indiană, unde o frumoasă prințesă trebuie să înfrunte colții intrigii și fiorii dragostei și ai pasiunii. 

Un alt compozitor important în istoria operei baroce italiene a fost Niccolo Jommelli, un autor neimpresionat de virtuozitățile tehnice ale soliștilor și concentrat mai mult pe subiect și pe componenta dramatică a libretelor sale. S-a poziționat astfel în opoziție cu spiritul vremii, în care la modă erau interpreții spectaculoși, în detrimentul acțiunii propriu-zise. Operele sale cuprind mai multe părți dedicate ansamblurilor și corurilor, cuprind de asemenea balete, o influență a lucrărilor colegului său francez Jean-Philippe Rameau și o predispoziție de a folosi orchestra, în special instrumentele de suflat într-un mod mult mai consistent. Această adevărată reformă este considerată în prezent asemănătoare pe teren italian cu cea a lui Gluck în spațiul german. Cu toate acestea, Wolfgang Amadeus Mozart, prezent în data de 30 mai 1770 în public la premiera operei „Armida abandonatta”  la Napoli a descris lucrarea ca fiind „frumoasă dar prea serioasă și demodată pentru operă”. Alternativă propusă de Mozart este, după cum știți, inegalabilă și ilustrează un geniu creator cum puține au fost în istoria muzicii universale.

Să facem loc și umorului - opera buffa

Haina aceasta serioasă și sobră a operei seria nu l-a făcut doar pe Mozart să strâmbe din nas, ci și pe alți contemporani ai lui de pe teritoriul italian. În fond, oamenii mai au nevoie și de umor, nu? Așa a apărut opera comică, sau opera buffa, ce se adresa tuturor, într-un limbaj accesibil, colocvial și ale cărei subiecte realiste, inspirate din viața cotidiană și obiceiurile acesteia care se cereau persiflate, erau departe de morga celor antice. Il matrimonio segreto de Domenico Cimarosa se numără printre cele mai aclamate opere ale secolului al XVIII-lea și singura din creația sa care a rămas în repertoriul contemporan. Istoria cuplului Paolino și Carolina, siliți să înfrunte o mare de intrigi pentru a-și păstra căsătoria secretă a făcut deliciul publicului vreme de trei secole și o face chiar și acum.

La fel de cunoscut ca Domenico Cimarosa a fost, în domeniul operei buffa, și Giovanni Battista Pergolesi. Opera sa, La serva padrona, este considerată o importantă punte între baroc și clasicismul muzical. Inițial, Pergolesi intenționase ca opera sa să fie un intermezzo pentru o altă lucrare a sa, o operă seria care nu a rămas însă în istorie. Povestea șiretei Serpina a cucerit mai mult și s-a impus în fața implacabilității timpului.