ACUM:
13.05
Polifonii
Universal și românesc, creație și interpretare.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală italiană. Barocul muzical. Arta sonoră instrumentală

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 24 Iunie 2015 , ora 11.05

Sonata da chiesa și sonata da camera

Vă mai amintiți, cu siguranță, episodul în care vorbeam despre dezvoltarea muzicii instrumentale în Renașterea italiană târzie. În Baroc, instrumentele devin la fel de importante ca și muzica vocală, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. La începutul secolului al XVII-lea, lucrările destinate ansamblurilor instrumentale restrânse, alcătuite din unul, două sau trei instrumente cu bas continuu erau foarte la modă. Locurile unde puteau fi auzite erau diverse și cuprindeau atât instituții de cult, cât și teatre, academii sau saloane nobiliare. Și dacă tot vorbim de modă, cel mai în vogă compozitor al vremii era Arcangelo Corelli, strălucit violonist și pedagog, activ la curtea reginei Cristina a Suediei, favorit al Cardinalului Pietro Ottoboni și preferat al Ducelui de Modena. Această atenție nobiliară și regală a determinat și o situație financiară de invidiat, care l-a scutit de griji în această privință, un privilegiu pe care nu-l experimenta marea majoritate a colegilor săi de breaslă. A fost, așadar, un răsfățat al sorții, cum răsfățat a fost și în privința talentului melodic. Lui i se datorează cele două variante ale formei de sonată barocă: sonata da chiesa și sonata da camera.

Prima dintre ele nu desemnează, neapărat, o lucrare destinată spațiului religios, ci se referă mai degrabă la un caracter grav, solemn. Structurate în patru părți, lucrările de acest gen încep deseori cu o mișcare purtând indicația Grave, al cărei tempo lent era considerat cel mai potrivit pentru a onora evenimentele mai sobre în cadrul cărora sonatele da chiesa erau interpretate.

Pentru celelalte tipuri de întruniri, mai puțin pretențioase, exista sonata da camera, formată dintr-o suită de mișcări dansante, ca giga, sarabanda sau alemanda.

Maeștri ai Barocului instrumental italian

Lucrările lui Arcangelo Corelli se disting prin melodicitate și prin grija acordată instrumentelor cu rol de acompaniament. Compozitorul italian a excelat, de asemenea, într-un alt gen în vogă în barocul muzical, cel al concertelor grosso. Pe acest teren, materialul sonor pendula între un mic grup solistic, numit concertino, și restul instrumentelor sau ripieno. Ca și în cazul sonatei, termenii chiesa și da camera sunt folosiți și în cazul concertelor grosso dar în timp, lucrurile s-au amestecat. Grupul solistic folosit de Corelli în lucrările sale era alcătuit din două viori și un violoncel, în timp ce restul orchestrei consta într-un ansamblu de coarde.

Dar Arcangelo Corelli nu a fost singurul care a contribuit la dezvoltarea muzicii italiene în secolul al XVII-lea. Important a fost și Girolamo Frescobaldi, mai ales pentru perioada timpurie a dezvoltării barocului sonor. Majoritatea creațiilor sale sunt destinate clavecinului, pentru că, nu întâmplător,  Frescobaldi excela la acest instrument iar mare parte dintre criticii contemporani lui au fost de acord că autorul italian era un adevărat geniu în domeniul compozițiilor pentru instrumentele cu claviatură. Talentul său componistic nu i-a lăsat indiferenți, mai târziu, nici pe Johann Jakob Froberger, Johann Pachelbel și Johann Sebastian Bach.

Continuăm cu un compozitor mai puțin cunoscut dar, cu siguranță, interesant din punct de vedere muzical. Giovanni Battista Fontana a fost un virtuoz al viorii, considerat în timpul său un veritabil maestru. Mare parte dintre creațiile sale au fost publicate postum, după ce a fost răpus de una dintre plăgile epidemice care străbăteau acei ani și-și alegeau victimele și din rândul celor simpli, și din rândul celor aleși. Sonatele sale reprezintă pentru barocul italian timpuriu adevărate experimente, formația sa violonistică ajutându-l, de asemenea, să aducă o contribuție decisivă la propulsare viorii ca instrument favorit pentru întregul veac al XVII-lea.

Francesco Turini și Giovanni Paolo Cima sunt alte două nume aproape necunoscute în prezent. Amândoi au fost organiști renumiți și au activat fie la importante curți nobiliare, fie în cadrul unor catedrale italiene. Contribuția lor în dezvoltarea muzicii instrumentale și la plasarea acesteia pe o traiectorie ascendentă nu este deloc neglijabilă.