ACUM:
19.00
Stagiunea muzicală Radio
Concerte ale Orchestrei Naționale Radio
Urmează: 21.00 Scena europeană Înregistrări sau concerte în direct.
Apoi: 22.30 Interpretul zilei (R) Marile nume din prezent și din trecut.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală italiană. Muzica instrumentală în Renaștere

Bookmark and Share
Publicat: duminică, 21 Iunie 2015 , ora 22.15

Dezvoltarea muzicii instrumentale

Până prin secolul al XVI-lea, instrumentele muzicale erau utilizate, cu predilecție, cu rol de acompaniament al liniilor vocale. Însă, chiar înainte de anii 1600 s-a observat o preferință crescută a compozitorilor de a scrie piese strict intrumentale. Unul dintre motive l-a reprezentat și dezvoltarea meșteșugurilor, care au făcut posibilă fabricarea și îmbunătățirea instrumentelor. Atfel, genurile și formele instrumentale încep să-și facă din ce în ce mai mult apariția și chiar să se impună. La început, muzica instrumentală s-a afirmat timid, luând forma unor transcripții efectuate după partiturile vocale, fie din sfera muzicii de dans, fie din cea a muzicii tradiționale sau religioase. Nu a trecut mult însă, până când aceste forme de împrumut s-au închegat în unele de sine stătătoare, printre care se numără sonata, ricercarul, fantasia, toccata, pavana sau gagliarda. Principalul reprezentant al muzicii instrumentale italiene renascentiste a fost Giovanni Gabrieli, nepotul lui Andrea Gabrieli, cu care a studiat canto, orgă și compoziție și pe care l-a urmat, ca prim organist, la biserica San Marco din Veneția. Volumul său, "Sacrae symphoniae", a avut un succes atât de mare, încât mulți ccompozitori din celelalte țări europene, mai ales din Germania, veneau până în Veneția pentru a-l studia. Deși a abordat multe genuri sonore, Giovanni Gabrieli a preferat întotdeauna repertoriul vocal sacru și muzica instrumentală. Una dinte cele mai importante lucrări ale sale este "Sonata pian e forte", pe care a scris-o pentru două grupuri constrastante de instrumente. În fiecare dintre cele două grupuri, instrumentele grave sunt o variantă a trombonilor de astăzi. Cele care diferențiază grupurile sunt instrumentele înalte, cornetti pentru primul și violinele, similare cu violele de astăzi, pentru cel de-al doilea grup.

Genuri instrumentale cultivate în epocă 

Sonata, al cărei nume va avea în secolele următoare o rezonanță extraordinară, însemna în Renașterea târzie pur și simplu o piesă cântată la un instrument. Termenul provine de la verbul suonare și face distincția, astfel, între lucrările de acest gen și cele destinate vocilor umane, cu verbul corespunzător, cantare. De altfel, o altă denumire a sonatei era "canzon da suonare", așa cum apare în creația lui Gioseffo Guami, un alt compozitor de excepție al vremii, profesor al lui Andrea Banchieri și lăudat de Vincenzo Galilei pentru talentul său.

Un alt gen cultivat în epocă a fost ricercarul, de la verbul ricerca, a căuta. După cum observați, toate aceste genuri aveau la bază definiții foarte explicite. Ricercarele erau construite într-un stil polifonic liber, imitând deseori motetul. În general, compozitorii investigau, prin aceste gen, posibilitățile sonore ale instrumentului, adică ale lăutei sau orgii, fiindcă pentru ele se scriau, preponderent, ricercare. Lăuta, un instrument cu coarde ciupite, ca și chitara, era foarte iubită în Renaștere datorită sonorităților sale diafane și melancolice. Nu degeaba a fost numit Francesco da Milano "Il Divino". Ascultându-i lucrările înțelegem admirația contemporanilor săi. Remarcabil în muzica sa este felul în care știe să dezvolte și să prelucreze câteva idei muzicale, într-o bogăție a explorării materialului sonor demnă de verbul ricerca, ce stă la baza ricercarului.

"Ieri, cea mai remarcabilă doamnă, Isabella, a venit pentru a-l vizita și a-i prezenta respectele sale Seniorului. Cavalerul Franceschino a condus-o pe Excelența Sa în camera unde Seniorul nostru mănâncă de obicei și unde era pregătită o masă minunată, plină cu fructe și cu tot felul de alte lucruri. Apoi, a venit Francesco da Milano, excelent interpret la lăută, așa cum, probabil, Excelența Voastră știe deja, care împreună cu doi companioni ai săi au cântat cu două lăute și o violă, spre marea noastră plăcere și încântare. Cred că acest Francesco nu are egal în acest gen de muzică și mai cred, cu puțina mea cunoaștere pe care o am în domeniu, că este printre puținii de acest gen din întreaga lume." Acesta este un fragment dintr-o scrisoare a Ambasadorului de Mantua la Roma, adresată unui prieten, în care era descrisă vizita la Papa Clement al VII-lea a Isabellei d'Este, o mare figură feminină a Renașterii. Francesco da Milano a scris și foarte multe fantasii, lucrări apropiate de ricercar, cu care împărtășeau ideea de libertate formală. Așa cum sugerează și numele, lucrările de acest gen aveau o factură improvizatorică, de multe ori fantasia fiind asociată, pentru a crea un echilibru, cu forma mai sever construite.

Dar nobilii italieni mai trebuiau să și danseze, nu? Printre genurile destinate dansurilor de curte se numărau pavana și gagliarda. Pavana avea un caracter mai grav, în timp ce gagliarda, cu care făcea, de obicei, pereche, avea un profil mai viguros. Unul dintre compozitorii care s-au concentrat asupra genurilor dansante este Giorgio Mainerio, preot, compozitor și pasionat de ocultism, în jurul căruia a plutit mereu o aură de mister și suspiciune. De altfel, Inchiziția din Aguilera a și inițiat o cercetare asupra sa, dar se pare că nu s-au găsit dovezi concludente, deși multe voci șopteau că respectabilul preot s-ar fi ocupat cu astrologia, cu magia și necromanția chiar. După ce aceste bănuieli oficiale s-au risipit, Giorgio Mainerio a preferat să ducă o viață retrasă, chiar izolată.


Ioana Marghita