Figura tenebroasă a Renaşterii italiene

Imaginaţi-vă pentru câteva clipe atmosfera încărcată din capela privată, abia terminată în 1592, a Contelui din Venosa, prinţ de Conza. Se spune că pe pereţii ei sumbri era aşezată o pictură în care Fecioara Maria înconjurată de sfinţi şi îngeri arătau acuzator către el, Gesualdo da Venosa, în timp ce flăcările purgatoriului ardeau sub picioarele sale. Cât de teribile şi acute trebuie să-i fi fost frământările sufleteşti şi mai ales regretele? Despre convulsiile sale interioare mărturiseşte toată muzica lui, unică în istoria artei sunetelor, aşa cum unic şi infricoşător i-a fost destinul. Probabil că în momentele sale de rugăciune gândul i se îndrepta des către Sfânta Maria, cea căreia i-a dedicat motetul "Ave dulcissima Maria", una dintre cele mai frumoase lucrări religioase compuse de nobilul napoletan.

Originile lui Gesualdo da Venosa erau ilustre, mama sa, Girolama, fiind nepoata Papei Pius al IV-lea, în timp de unchiul, cardinalul Carlo Borromeo a fost sanctificatt după moarte. Premise cât se poate de luminoase şi pioase, nu-i aşa? Ei bine, se pare că, deşi profund religios, Gesualdo nu a pregetat să-şi ucidă frumoasa soţie şi pe amantul acesteia în momentul în care i-a suprins iubindu-se, flagrant pe care, de altfel, îl plănuise cu atenţie, împreună cu servitorii săi. Fiind nobil, legile i se supuneau, aşa că singura pedeapsă pentru acest gest i-a rămas, probabil, şi cea mai nemiloasă, propria conştiinţă. Dincolo de aceste detaliile biografice sângeroase, Gesualdo a fost un compozitor genial aproape necunoscut până în secolul XX, când Igor Stravinski i-a descoperit madrigalele şi l-a readus, astfel, într-o binemeritată atenţie. Gesualdo este mai mult decât un inovator pe plan muzical, el spulberă cu nonşalanţă toate regulile comun acceptate până atunci. A făcut-o, de altfel, şi în propia viaţă, ce l-ar fi oprit pe teren muzical? Cum îşi putea oare zugrăvi sonor coşmarurile sufleteşti decât prin ciocniri violente de disonanţe, sunete ce li s-au părut probabil de nesuportat urechilor din secolul al XVI-lea şi care par mai degrabă desprinse din perioada contemporană.

Ca orice gen supus evoluţiei, vine un moment în care desăvârşirea îşi consumă toate resursele şi se revarsă în disipare, generând mici cataclisme sonore care îi periclitează chiar existenţa. Rezultatul este fie dispariţia, fie, în cel mai fericit caz, transformarea în altceva. Aşa s-a întâmplat şi cu madrigalul, la care primele semne de degenerare, dacă putem spune aşa s-au făcut simţite mai clar la Orlando di Lasso şi Luca Marenzio pentru ca în creaţia lui Gesualdo să-şi consume şi ultimele limite. Subiectele madrigalelor lui Gesualdo au o tuşă pronunţat expresionistă, gravitând în jurul morţii şi al iubirii, categorii percepute simultan şi generatoare de extaz violent şi tragic. Gestul crimei săvârşite din iubire şi ură îl va urmări acuzator întreaga existenţă. A şi murit, de altfel, în singurătatea propriului său castel, unele zvonuri mai recente sugerând chiar că ar fi fost omorât de cea de-a doua soţie, exasperată de o căsnicie violentă şi plină de abuzuri.

Monteverdi - un simbol renascentist imponderabil din punct de vedere stilistic

Prin Gesualdo da Venosa şi Claudio Monteverdi Renaşterea italiană îşi epuizează definitiv resursele şi îşi întoarce faţa către noi orizonturi, cele ce în curând vor defini Barocul muzical. Aflaţi în această fază de imponderabilitate stilistică, cei doi autori pot fi definiţi dar nu se lasă lesne catalogaţi, ei reprezintă excepţii şi, în cazul particular al lui Gesualdo, reprezintă chiar scandalul în cel mai sordid înţeles al său. Fără să fie la fel de violent ca Gesualdo în expresia muzicală, Monteverdi şi-a scandalizat totuşi contemporanii prin folosirea bruscă a disonanţelor şi prin neglijarea conştientă a regulilor contrapunctice. A existat chiar şi un scandal în epocă între Monteverdi şi Giovanni Artusi, teoretician şi compozitor, care l-a atacat pe Monteverdi pentru felul mult prea liber în care-şi gândea disonanţele şi limitele contrapunctice. Răspunsul lui Monteverdi a fost clar şi definitiv: viziunea sa componistică nu se mai putea încadra în aşa numită muzică veche, de sorginte palestriniană, în care textul era subordonat muzicii. Noua muzică sau Stilo moderno, în viziunea lui Monteverdi, punea în prim plan mesajul, textul, pentru acesta putând fi făcute orice concesii şi încălcări de reguli polifonice. De fapt, distanţându-se critic de sistemul modal, Monteverdi pregătea astfel terenul sistemului ce va marca secole de-a rândul scriitura muzicală europeană, cel tonal şi, mai ales, omofon. Madrigalele sale sunt închinate iubirii în aspectele sale totale, Monteverdi exacerbând sentimentul de senzualitate şi ştiind să zugrăvească într-un mod unic toate micile dar esenţialele gesturi şi oftaturi ale amorului. Vorbim despre o expresivitate înălţată la rang de artă într-un gen perceput din ce în ce mai virtuoz din punct de vedere interpretativ, în care textul determină de fapt muzica - iată câţiva paşi decisivi către genul operei, mai ales că o parte dintre madrigalele sale erau acompaniate instrumental, aşa numitele madrigale concertante.