ACUM:
13.05
Polifonii
Universal și românesc, creație și interpretare.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală italiană. Renașterea (II)

Bookmark and Share
Publicat: vineri, 19 Iunie 2015 , ora 15.28

Un flamand cu sensibilitate italiană

Continuăm astăzi parcursul prin Renașterea muzicală italiană amintindu-ne, în contextul elaborat și frământat al acelor ani, de figura lui Orlando di Lasso, flamand la origine, muzician care se detașează în ansamblul compozitorilor vremiii printr-o creație uriașă, scrisă în latină, germană, franceză și, bineînțeles, italiană. Orlando di Lasso a fost, de altfel, tipul muzicianului de anvergură internațională, care a știut să preia inteligent câte ceva din toate teritoriile în care a poposit, cel francez, german și italian. Alături de madrigale și de subiectele serioase, Lasso a avut și un viguros simț al umorului, dovedit în culegerea Libro de villanelle, moresche, et altre canzoni.

Lagrime di San Pedro sau Lacrimile Sfântului Petru a fost ultimul ciclu de madrigale terminat de Orlando di Lasso cu șase săptămâni înainte de moartea sa - putem vorbi deci despre un testament muzical. Deși madrigalul este prin excelență un gen laic, exista ca sub-gen așa numitele madrigale spirituale, o excepție prin intermediul căreia se realizează o punte de legătură cître sfera repertoriului religios. Cele 20 de madrigale spirituale prezintă remușcările Sfântului Petru după ce l-a trădat pe Iisus Christos iar pesimismul versurilor are la bază religiozitatea aspră, specifică acelor ani, în care Contra-Reforma se impusese cu severitate.

Reperul sonor al Renașterii italiene

Giovanni Pierluigi da Palestrina este considerat, în general, simbolul Renașterii muzicale italiene și un exemplu în ceea ce privește arta componistică și stăpânirea la perfecție a tehnicii contrapunctice. Rigoarea limbajului său componistic a devenit chiar o normă, studiul contrapunctului în general având în prezent o etapă obligatorie, aceea a contrapunctului palestrinian. Nu degeaba își exersa Verdi la 80 de ani abilitățile de scriitură muzicală prin abordarea stilului palestrinian. Ce însemna, de fapt, perfecțiunea acestui stil? Este vorba despre echilibrul între independența melodică și conclucrarea armonică a vocilor individuale, rezultatul fiind un exemplu de virtuozitate polifonică. Melodicitatea și atenția asupra disonanțelor, adică limitarea lor într-un cadru care să le transforme în ceva inofensiv din punct de vedere auditiv, reprezintă alte caracteristici ale stilului palestrinian. Sună aproape matematic, nu? O matematică simțită însă cu sufletul, fiindcă Palestrina era preocupat, dincolo de respectarea acestor reguli, de melodie și de inteligibilitatea textelor sacre în ansamblul sonor creat.

Rolul maestrului italian în evoluția madrigalului nu a fost unul decisiv și în niciun caz nu a avut însemnătatea celui demonstrat în muzica religioasă. Unii cercetători mai răutăcioși au sugerat chiar, că pe terenul madrigalului Palestrina a fost doar un timid continuator al lui Arcadelt, opinie cu siguranță exagerată. În orice caz, se pare că importanța sa a fost cumva supradimensionată și menținută mai mult în vigoarea unei inerții. Johann Joseph Fux a fost cel care în tratatul său dedicat contrapunctului renascentist se raportează la Palestrina ca punct de reper, poziție care în prezent este pusă în discuție din ce în ce mai mult în cadrul cercurilor muzicale critice. Fără să fi fost un compozitor mediocru, Palestrina nu a dovedit, de fapt, ingeniozitatea cu care este caracterizat iar principiile din tratatul lui Fux nu au foarte mare legătură cu muzica lui Palestrina. Revenind la madrigale, aici autorul italian își demonstrează disponibilitatea către elementele picturale, pastorale și erotice, o direcție regăsită majoritatea contemporanilor săi. Este, de asemenea, printre primii care au exploatat calitățile expresive ale formei poetice de sonet în veșmântul madrigalului.

Un maestru al madrigalului

Genul vedetă al Renașterii italiene putea fi auzit în secolul al XVI-lea atât în academii private, cât și la ceremoniile publice, această situație determinând și structura sa formală dar și sonoritatea, mai intimă sau dimpotrivă, mai exuberantă. Evident că pentru petrecerile private se prefera un conținut mai profund și poate mai serios, în timp ce pentru evenimentele publice subiectele alese erau îndreptate preponderent către o zonă a accesibilului. Cel care a reușit să realizeze o importantă sinteză în cadrul diferitelor genuri de madrigal a fost Luca Marenzio. Concentrându-se pe aprofundarea relațiilor polifonice între voci, Marenzio a căutat în același timp să adâncească expresia poetică dramatică, menținând o echilibrată balanță între seriozitatea impusă de Cipriano da Rore și luminozitatea lui Andrea Gabrieli. Se observă, de asemenea, o preferință pentru ansamblul de 5-6 voci, o opțiune care asigură lucărilor un plus de consistență vocală.

Stilul madrigalelor lui Marenzio cuprinde o mixtură de elemente diverse, în care se împletesc armonios scriitura contrapunctică elaborată, inventivitatea melodică, ritmica ingenioasă, structuri sonore imitative, toate puse în slujba mesajului poetic. Tot el oferă un profil aparte disonanței și locului pe care aceasta îl ocupă în ansamblul lucrărilor sale, o agresivitate sonoră care crează breșe și rupturi în cadrul continuității melodice, tehnică pe care Gesualdo o va duce la apogeu. Disonanța, adică nota sau notele mai puțin plăcute urechii, reprezenta o lovitură sub centură adusă armoniei echilibrate a întregului dar și o dovadă de rafinament componistic. Ca orice gen supus evoluției, vine un moment în care desăvârșirea își consumă toate resursele și se revarsă în disipare, generând mici cataclisme sonore care îi periclitează chiar existența. Rezultatul este fie dispariția, fie, în cel mai fericit caz, transformarea în altceva. La fel s-a întâmplat și cu madrigalul, unde primele semne de degenerare, dacă putem spune așa, s-au făcut simțite mai clar la Orlando di Lasso și Luca Marenzio.



Ioana Marghita