O altă paradigmă estetică

Lucrările lui Leonardo Bruni şi Niccoló Machiavelli reprezintă primele exemple ale unui nou mod de a interpreta istoria şi problemele statale. Într-un avânt de laicizare, de desacralizare a culturii, se va renunţa la periodizarea istorică după criterii religioase gen Creaţia, Naşterea lui Iisus şi Aşteptarea Judecăţii de Apoi. Întocându-se către operele antichităţii, mai bine zis redescoperindu-le, autorii renaşterii vor plasa treptat omul în centrul Universului, uneori substituindu-l chiar lui Dumnezeu, o poziţie fără îndoială trufaşă din perspectiva spiritului religios. Nu este, astfel, de mirare că, în scurt timp, au fost generate conflicte, unele chiar sângeroase între anumite medii laice prea liberale şi reprezentanţii bisericeşti. Primele manifestari ale Renasterii europene au avut loc în Italia, Pacea de la Lodi, din 1454, încheind pentru moment conflictul de generaţii dintre puternicele familii milaneze şi veneţiene şi instaurând un scurt echilibru între diversele forţe politice. Această perioadă de linişte a favorizat dezvoltarea economică a oraşelor din centrul şi nordul Italiei, conducând la înflorirea artei şi literaturii, încurajată şi susţinută financiar de către influentele familii Medici din Florenţa, Sforza din Milano, ducii de Urbino, dogii veneţieni şi papalitatea romană. Tonul Renaşterii muzicale italiene l-a dat arta sonoră laică, din rândul căreia se detaşează madrigalul, gen care se va menţine timp de un veac în fruntea preferinţelor compozitorilor italieni şi prin care Italia a devenit un lider în muzica europeană pentru prima dată în istorie.

Muzica, un mijloc de divertisment

Cercetătorilor le place să spună că Renaşterea muzicală italiană se dezvoltă ulterior curentelor progresiste ale celorlalte arte, o idee care se aplică de fapt tuturor curentelor stilistice care s-au dezvoltat ulterior. De fapt, adevărul este mai nuanţat, fiindcă în muzică graniţele nu pot fi trasate la fel de radical ca în cazul altor arte iar evoluţia fiecărei direcţii artistice are propriul său traseu. În fond, nu vorbim despre o întrecere sportivă la startul căreia trebuie să se alinieze şi pictura şi sculptura, muzica şi literatura. Deşi în perioada Renaşterii lucrările muzicale nu erau privite cu aceeaşi preţuire ca, de exemplu, o sculptură, un tablou, o lucrare literară sau un ansamblu arhitectural, muzica era de fapt singura artă acceptată între cele şapte arte liberale, dintre care mai făceau parte astronomia, logica, gramatica, retorica, geometria şi aritmetica. Privită mai curând ca o ştiinţă cvasi-matematică, arta sonoră reprezenta încă, şi va reprezenta până în vremea lui Beethoven, un bun de consum, un mijloc de divertisment căutat însă şi cultivat cu seriozitate de către cercurile nobiliare şi intelectuale italiene. Acest interes s-a concretizat într-o cerere crescândă de lucrări muzicale laice, fie pentru petreceri restrânse, destinate unui spaţiu cameral, fie pentru evenimente mai vizibile şi mai răsunătoare. Iată unul dintre motivele practice pentru care mulţi dintre compozitorii renaşterii au ales să compună un număr foarte mare de opusuri. Printre aceştia se numără şi Philippe Verdelot, compozitor francez la origine dar care şi-a petrecut mare parte din viaţă în Italia. Este, de altfel, considerat alături de Costanzo Festa, unul dintre părinţii madrigalului renascentist.

O legătură mult mai strânsă între muzică şi cuvânt

Imaginea antică a poetului şi muzicianului uniţi într-o singură persoană i-a inspirat pe reprezentanţii ambelor categorii să caute o expresie comună din punct de vedere artistic. Astfel, poeţii au devenit mai atenţi la sonoritatea versurilor iar compozitorii la transpunerea muzicală a ideilor poetice. Punctuaţia şi sintaxa textelor îl ghidau pe autor în trasarea unei structuri muzicale cât mai sugestive şi mai apropiate, din punct de vedere estetic, de mesajul poetic. De multe ori, pauzele din text erau marcate prin cadenţe iar pentru adâncirea anumitor expresii sau efecte dramatice compozitorii au început să folosească treptat şi anumite disonanţe, adică sunete care prin asprimea şi incisivitatea lor provocau o fragmentare în linearitatea discursului sonor. Publicul era, probabil, surprins de acele asperităţi sonore şi, totodată, devenea mai atent, astfel că, mesajul lucrării se revela mult mai eficient. Aceste schimbări nu s-au făcut dintr-o dată, ci au reprezentat un proces ce s-a întins pe toată perioada Renaşterii muzicale.

În comparaţie cu alte genuri laice, de exemplu frottola, compozitorii de madrigale alegeau versuri mai elevate şi mai serioase. Nu trebuie însă să vă închipuiţi madrigalul ca un gen rigid şi intelectualizat, fiindcă subiectele centrale erau închinate naturii şi mai ales iubirii. Multe dintre textele puse pe muzică proveneau de la autori ca Francesco Petrarca, Ludovico Ariosto, Torquato Tasso dar şi de la Giovanni Battista Guarini, un reprezentant al genului bucolic, pastoral. Fascinat şi inspirat de frumuseţea liricii lui Petrarca a fost şi Cipriano da Rore sau "El divino Cipriano", cum mai era cunoscut în epocă. Stilul său experimental, cromatic şi extrem de expresiv a avut o influenţă decisivă în dezvoltarea formei de madrigal renascentist.

Andrea Gabrieli este un nume mult mai puţin cunoscut decât cel al nepotului său, Giovanni Gabrieli, însă nu mai puţin inventiv şi prolific. Ca prim membru de anvergură internaţională al Şcolii Veneţiene, a avut o contribuţie importantă la propagarea stilului componistic veneţian atât pe teritoriul Italiei, cât şi pe cel al Germaniei. În calitate de organist al Bisericii San Marco, una dintre cele mai faimoase instituţii bisericeşti din nordul Italiei, Andrea Gabrieli a compus alături de madrigale şi multă muzică destinată cadrului religios