ACUM:
19.00
Stagiunea muzicală Radio
Concerte ale Orchestrei Naționale Radio
Urmează: 21.00 Scena europeană Înregistrări sau concerte în direct.
Apoi: 22.30 Interpretul zilei (R) Marile nume din prezent și din trecut.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală italiană. Renașterea (I)

Bookmark and Share
Publicat: joi, 18 Iunie 2015 , ora 15.15

O altă paradigmă estetică

Lucrările lui Leonardo Bruni și Niccoló Machiavelli reprezintă primele exemple ale unui nou mod de a interpreta istoria și problemele statale. Într-un avânt de laicizare, de desacralizare a culturii, se va renunța la periodizarea istorică după criterii religioase gen Creația, Nașterea lui Iisus și Așteptarea Judecății de Apoi. Întocându-se către operele antichității, mai bine zis redescoperindu-le, autorii renașterii vor plasa treptat omul în centrul Universului, uneori substituindu-l chiar lui Dumnezeu, o poziție fără îndoială trufașă din perspectiva spiritului religios. Nu este, astfel, de mirare că, în scurt timp, au fost generate conflicte, unele chiar sângeroase între anumite medii laice prea liberale și reprezentanții bisericești. Primele manifestari ale Renasterii europene au avut loc în Italia, Pacea de la Lodi, din 1454, încheind pentru moment conflictul de generații dintre puternicele familii milaneze și venețiene și instaurând un scurt echilibru între diversele forțe politice. Această perioadă de liniște a favorizat dezvoltarea economică a orașelor din centrul și nordul Italiei, conducând la înflorirea artei și literaturii, încurajată și susținută financiar de către influentele familii Medici din Florența, Sforza din Milano, ducii de Urbino, dogii venețieni și papalitatea romană. Tonul Renașterii muzicale italiene l-a dat arta sonoră laică, din rândul căreia se detașează madrigalul, gen care se va menține timp de un veac în fruntea preferințelor compozitorilor italieni și prin care Italia a devenit un lider în muzica europeană pentru prima dată în istorie.

Muzica, un mijloc de divertisment

Cercetătorilor le place să spună că Renașterea muzicală italiană se dezvoltă ulterior curentelor progresiste ale celorlalte arte, o idee care se aplică de fapt tuturor curentelor stilistice care s-au dezvoltat ulterior. De fapt, adevărul este mai nuanțat, fiindcă în muzică granițele nu pot fi trasate la fel de radical ca în cazul altor arte iar evoluția fiecărei direcții artistice are propriul său traseu. În fond, nu vorbim despre o întrecere sportivă la startul căreia trebuie să se alinieze și pictura și sculptura, muzica și literatura. Deși în perioada Renașterii lucrările muzicale nu erau privite cu aceeași prețuire ca, de exemplu, o sculptură, un tablou, o lucrare literară sau un ansamblu arhitectural, muzica era de fapt singura artă acceptată între cele șapte arte liberale, dintre care mai făceau parte astronomia, logica, gramatica, retorica, geometria și aritmetica. Privită mai curând ca o știință cvasi-matematică, arta sonoră reprezenta încă, și va reprezenta până în vremea lui Beethoven, un bun de consum, un mijloc de divertisment căutat însă și cultivat cu seriozitate de către cercurile nobiliare și intelectuale italiene. Acest interes s-a concretizat într-o cerere crescândă de lucrări muzicale laice, fie pentru petreceri restrânse, destinate unui spațiu cameral, fie pentru evenimente mai vizibile și mai răsunătoare. Iată unul dintre motivele practice pentru care mulți dintre compozitorii renașterii au ales să compună un număr foarte mare de opusuri. Printre aceștia se numără și Philippe Verdelot, compozitor francez la origine dar care și-a petrecut mare parte din viață în Italia. Este, de altfel, considerat alături de Costanzo Festa, unul dintre părinții madrigalului renascentist.

O legătură mult mai strânsă între muzică și cuvânt

Imaginea antică a poetului și muzicianului uniți într-o singură persoană i-a inspirat pe reprezentanții ambelor categorii să caute o expresie comună din punct de vedere artistic. Astfel, poeții au devenit mai atenți la sonoritatea versurilor iar compozitorii la transpunerea muzicală a ideilor poetice. Punctuația și sintaxa textelor îl ghidau pe autor în trasarea unei structuri muzicale cât mai sugestive și mai apropiate, din punct de vedere estetic, de mesajul poetic. De multe ori, pauzele din text erau marcate prin cadențe iar pentru adâncirea anumitor expresii sau efecte dramatice compozitorii au început să folosească treptat și anumite disonanțe, adică sunete care prin asprimea și incisivitatea lor provocau o fragmentare în linearitatea discursului sonor. Publicul era, probabil, surprins de acele asperități sonore și, totodată, devenea mai atent, astfel că, mesajul lucrării se revela mult mai eficient. Aceste schimbări nu s-au făcut dintr-o dată, ci au reprezentat un proces ce s-a întins pe toată perioada Renașterii muzicale.

În comparație cu alte genuri laice, de exemplu frottola, compozitorii de madrigale alegeau versuri mai elevate și mai serioase. Nu trebuie însă să vă închipuiți madrigalul ca un gen rigid și intelectualizat, fiindcă subiectele centrale erau închinate naturii și mai ales iubirii. Multe dintre textele puse pe muzică proveneau de la autori ca Francesco Petrarca, Ludovico Ariosto, Torquato Tasso dar și de la Giovanni Battista Guarini, un reprezentant al genului bucolic, pastoral. Fascinat și inspirat de frumusețea liricii lui Petrarca a fost și Cipriano da Rore sau "El divino Cipriano", cum mai era cunoscut în epocă. Stilul său experimental, cromatic și extrem de expresiv a avut o influență decisivă în dezvoltarea formei de madrigal renascentist.

Andrea Gabrieli este un nume mult mai puțin cunoscut decât cel al nepotului său, Giovanni Gabrieli, însă nu mai puțin inventiv și prolific. Ca prim membru de anvergură internațională al Școlii Venețiene, a avut o contribuție importantă la propagarea stilului componistic venețian atât pe teritoriul Italiei, cât și pe cel al Germaniei. În calitate de organist al Bisericii San Marco, una dintre cele mai faimoase instituții bisericești din nordul Italiei, Andrea Gabrieli a compus alături de madrigale și multă muzică destinată cadrului religios

Ioana Marghita