În episodul anterior am trecut în revistă muzica sacră a primelor 13 secole creştine pe teritoriul italian. Pentru a respecta un echilibru, de această dată ne orientăm către celălalt taler al balanţei. Dacă ne-am putea reîntoarce în timp, în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, probabil că am avea un oarecare sentiment de familiaritate hoinărind prin mijlocul publicului pestriţ şi colorat care popula stăzile Romei, Florenţei, Veronei sau cele din Milano. În acea atmosferă gălăgioasă puteau fi auzite din loc în loc frânturi de poezii cântate sau puteau fi privite numere de jonglerie însoţite de muzică. Primii artişti seculari care se fac remarcaţi în acest context sunt goliarzii, studenţi de formaţie clericală care scriau şi cântau în limba latină, satirizând realităţile cotidiene. Ei sunt cei care au deschis, prin arta lor considerată impertinentă de către cler, terenul trubadurilor, numiţi trovatori în zona Italiei, creatorii unui nou stil poetic închinat iubirii. Printre cei mai cunoscuţi trovatori se numărau Sordell şi Peire de la Caravana.

Trubadurii de pe teritoriul provensal care poposeau pe teritoriul italic şi trovatorii vor influenţa decisiv muzica perioadei numite Trecento. Termenul desemnează secolul al XIII-lea, dar se va extinde şi pe perioada următorului veac. În acea vreme, arta sonoră şi poezia din peninsula italică erau create îmtr-o mare diversitate culturală, impusă de organizarea statală în teritorii mici, descentralizate, cu preferinţe culturale locale pe care şi le etalau cu mândrie - o însuşire pe care italienii ţin să o respecte şi în prezent, de altfel. În poezie apăreau germenii noului stil dulce, sau Il Dolce stil nuovo, o adevărată renaştere literară, având ca temă centrală, bineînţeles, tot Iubirea. Din repertoriul muzical italian al Trecento -ului au rămas mai puţine exemple, comparativ cu repertoriul francez din Ars Nova, cea mai mare parte a acestuia fiind alcătuit din piese laice, deşi, în mod paradoxal, aproape toţi compozitorii vremii au fost clerici. Printre genurile cultivate se numărau ballata şi caccia, piese aproape exclusiv pe 2 voci, cu subiecte laice desprinse din activităţile şi preocupările zilnice, dar care păstrau elementele satirice sau didactice moştenite de la trovatori şi, înaintea lor, de la goliarzi.

Genuri seculare în perioada medievală italiană

Caccia, un gen preferat al compozitorilor italieni din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea este analogul genului francez chacce şi s-ar traduce prin "vânătoare". Ar putea fi considerată o variantă mai creativă şi în unele cazuri mai realistă a povestirilor vânătoreşti de astăzi. Lucrările muzicale de acest gen se caracterizează în mod special prin utilizarea tehnicii canon-ului, opţiune de înţeles, din moment ce avem de-a face cu două sau trei voci care se urmăresc una pe alta, probabil o metaforă voită sau nu pentru vânătoare. Lucrările din genul caccia erau extrem de sugestive şi plastice prin imaginile acustice inspirate din mediul rustic, precum scene de vânătoare, pescuit sau pieţe ambulante.

Un alt gen foarte popular în epocă era ballata, ale cărei rădăcini se ramifică înspre larga tradiţie europeană a genurilor dansante dar şi a cântecele de slavă proprii teritoriilor franceze sau engleze sau spre cantiga spaniolă. Alcătuirea ei formală prezintă similitudini cu genul lauda, din sfera muzicii sacre italiene, care pe parcursul secolului al XIII-lea acompania dansurile religioase la procesiuni sau pelerinaje. În privinţa textelor, autorii italieni s-au arătat ciudat de imuni la literatura contemporană lor, orientându-se chiar în algerea versurilor către autori mediocri şi în niciun caz de talia unor Boccaccio, Dante sau Petrarca. Printre cei mai importanţi autori de ballate figurează şi francco-flamandul Johannes Ciconia, născut la Liege dar activ pe parcursul vieţii în perimetrul italian, care a utilizat în compoziţiile sale texte vernaculare, prin care şi-a arătat aprecierea faţă de originalitatea stilului ţării sale de adopţie.

Padova, Verona, Florenţa şi Milano erau centrele în care se puteau auzi în acea vreme lucrări din genul balattei şi cacciei. Dintre ele, spre mijlocul secolului al XIV-lea ia avânt ca dezvoltare cel al Republicii florentine, care începe să se impună ca pol cultural din ce în ce mai important şi care va dobândi un rol hotărâtor în epoca renascentistă. Poeziile toscane erau înveşmântate muzical de către compozitorii florentini într-o nouă tradiţie, care, în jurul anului 1400, va trece dincolo de spaţiul italian. Genul prin excelenţă cultivat de cercul muzical florentin, concentrat în jurul lui Francesco Landini a fost ballata. De altfel, un sfert din lucrările laice păstrate până azi reprezintă ballatele lui Landini, aprox. 114 lucrări muzicale, de cele mai multe ori scrise pe versuri proprii.

În episodul următor vom vorbi despre cel mai important gen cultivat în epocă, un gen care va face istorie în secolele următoare. Cum s-a născut madrigalul, cine au fost cei care l-au cultivat, vom afla data viitoare.