ACUM:
10.00
Grădina de sunete
Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă
Urmează: 12.25 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.
Apoi: 12.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală italiană. Trecento (I)

Bookmark and Share
Publicat: marți, 16 Iunie 2015 , ora 13.46

În episodul anterior am trecut în revistă muzica sacră a primelor 13 secole creștine pe teritoriul italian. Pentru a respecta un echilibru, de această dată ne orientăm către celălalt taler al balanței. Dacă ne-am putea reîntoarce în timp, în secolele al XII-lea și al XIII-lea, probabil că am avea un oarecare sentiment de familiaritate hoinărind prin mijlocul publicului pestriț și colorat care popula stăzile Romei, Florenței, Veronei sau cele din Milano. În acea atmosferă gălăgioasă puteau fi auzite din loc în loc frânturi de poezii cântate sau puteau fi privite numere de jonglerie însoțite de muzică. Primii artiști seculari care se fac remarcați în acest context sunt goliarzii, studenți de formație clericală care scriau și cântau în limba latină, satirizând realitățile cotidiene. Ei sunt cei care au deschis, prin arta lor considerată impertinentă de către cler, terenul trubadurilor, numiți trovatori în zona Italiei, creatorii unui nou stil poetic închinat iubirii. Printre cei mai cunoscuți trovatori se numărau Sordell și Peire de la Caravana.

Trubadurii de pe teritoriul provensal care poposeau pe teritoriul italic și trovatorii vor influența decisiv muzica perioadei numite Trecento. Termenul desemnează secolul al XIII-lea, dar se va extinde și pe perioada următorului veac. În acea vreme, arta sonoră și poezia din peninsula italică erau create îmtr-o mare diversitate culturală, impusă de organizarea statală în teritorii mici, descentralizate, cu preferințe culturale locale pe care și le etalau cu mândrie - o însușire pe care italienii țin să o respecte și în prezent, de altfel. În poezie apăreau germenii noului stil dulce, sau Il Dolce stil nuovo, o adevărată renaștere literară, având ca temă centrală, bineînțeles, tot Iubirea. Din repertoriul muzical italian al Trecento -ului au rămas mai puține exemple, comparativ cu repertoriul francez din Ars Nova, cea mai mare parte a acestuia fiind alcătuit din piese laice, deși, în mod paradoxal, aproape toți compozitorii vremii au fost clerici. Printre genurile cultivate se numărau ballata și caccia, piese aproape exclusiv pe 2 voci, cu subiecte laice desprinse din activitățile și preocupările zilnice, dar care păstrau elementele satirice sau didactice moștenite de la trovatori și, înaintea lor, de la goliarzi.

Genuri seculare în perioada medievală italiană

Caccia, un gen preferat al compozitorilor italieni din secolele al XIII-lea și al XIV-lea este analogul genului francez chacce și s-ar traduce prin "vânătoare". Ar putea fi considerată o variantă mai creativă și în unele cazuri mai realistă a povestirilor vânătorești de astăzi. Lucrările muzicale de acest gen se caracterizează în mod special prin utilizarea tehnicii canon-ului, opțiune de înțeles, din moment ce avem de-a face cu două sau trei voci care se urmăresc una pe alta, probabil o metaforă voită sau nu pentru vânătoare. Lucrările din genul caccia erau extrem de sugestive și plastice prin imaginile acustice inspirate din mediul rustic, precum scene de vânătoare, pescuit sau piețe ambulante.

Un alt gen foarte popular în epocă era ballata, ale cărei rădăcini se ramifică înspre larga tradiție europeană a genurilor dansante dar și a cântecele de slavă proprii teritoriilor franceze sau engleze sau spre cantiga spaniolă. Alcătuirea ei formală prezintă similitudini cu genul lauda, din sfera muzicii sacre italiene, care pe parcursul secolului al XIII-lea acompania dansurile religioase la procesiuni sau pelerinaje. În privința textelor, autorii italieni s-au arătat ciudat de imuni la literatura contemporană lor, orientându-se chiar în algerea versurilor către autori mediocri și în niciun caz de talia unor Boccaccio, Dante sau Petrarca. Printre cei mai importanți autori de ballate figurează și francco-flamandul Johannes Ciconia, născut la Liege dar activ pe parcursul vieții în perimetrul italian, care a utilizat în compozițiile sale texte vernaculare, prin care și-a arătat aprecierea față de originalitatea stilului țării sale de adopție.

Padova, Verona, Florența și Milano erau centrele în care se puteau auzi în acea vreme lucrări din genul balattei și cacciei. Dintre ele, spre mijlocul secolului al XIV-lea ia avânt ca dezvoltare cel al Republicii florentine, care începe să se impună ca pol cultural din ce în ce mai important și care va dobândi un rol hotărâtor în epoca renascentistă. Poeziile toscane erau înveșmântate muzical de către compozitorii florentini într-o nouă tradiție, care, în jurul anului 1400, va trece dincolo de spațiul italian. Genul prin excelență cultivat de cercul muzical florentin, concentrat în jurul lui Francesco Landini a fost ballata. De altfel, un sfert din lucrările laice păstrate până azi reprezintă ballatele lui Landini, aprox. 114 lucrări muzicale, de cele mai multe ori scrise pe versuri proprii.

În episodul următor vom vorbi despre cel mai important gen cultivat în epocă, un gen care va face istorie în secolele următoare. Cum s-a născut madrigalul, cine au fost cei care l-au cultivat, vom afla data viitoare.


Ioana Marghita