ACUM:
10.00
Grădina de sunete
Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă
Urmează: 12.25 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.
Apoi: 12.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - cultura muzicală italiană. Perioada medievală

Bookmark and Share
Publicat: luni, 15 Iunie 2015 , ora 13.36

Cântul gregorian

Puțini mai știu astăzi câte ceva despre vechiul cânt roman, cel din care s-a dezvoltat mai târziu vestitul cânt gregorian, a cărui paternitate este atribuită Papei Grigorie cel Mare. Cîntecul vechi roman este un fel de Cenușăreasă a perioadei medievale italiene, fiind asimilat cu prea multă ușurință în multe cazuri celui gregorian, pentru a se simplifica probabil eventualele clasificări. Realitatea descoperită după anii 50 afirmă că, de fapt, cântul practicat pe vremea Papei Grigorie era acest așa-numit cântec vechi roman, care ulterior a fost reorganizat în forma în care cunoaștem astăzi repertoriul gregorian.

Caracterul melismatic în care se simt influențele din zona Israelului, specifice vechiului cânt roman contrastează puternic cu cel mai degrabă clar și auster al cântului gregorian. Diferența între cele două este dată și de linia melodică, mai palpabilă, mai ușor decelabilă la cântul gregorian, decât la cel vechi roman, ale cărui ornamente făceau urmărirea liniei sonore mai greoaie. Se pare că ritul gregorian n-are de fapt nicio legătura directă cu Papa Grigorie cel Mare, deși intenția acestuia declarată a fost aceea de a reforma în întregime tradiția liturgică, pornind în special de la muzică. De ce de la muzică? Fiindcă așa cum s-a întâmplat întotdeauna, arta sonoră este oglinda societății care o creează, în acea perioadă vorbind despre o societate impregnată puternic de spiritul religios creștin. O religie care încerca să se debaraseze de elementele orientale și să-și găsească propriul profil, inclusiv muzical. Stilul care-i poartă numele, cel gregorian, caracterizat prin stabilitate, coerență, liniște și solemnitate, o imagine de fapt a Divinității atotcuprinzătoare, a fost desăvârșit cu adevărat în mânăstirile franceze, rezultatul fiind mai degrabă o sinteză romano-franceză.

O altă explicație a cuvântului "Noroc"

Probabil că știți legenda care stă la baza cuvântului "Noroc" pe care îl rostim de câte ori strănută cineva. "Vinovat" este tot Papa Grigorie cel Mare, care în vremea când ciuma bubonică făcea ravagii în primele secole ale Europei creștine iar strănutul era un prim semnal al debutului bolii, a dat o lege prin care le cerea oamenilor să-i binecuvânteze pe cei care strănutau, în speranța că astfel se va stopa evoluția bolii. De aici vin probabil răspunsurile, perpetuate de secole, ca "Noroc", "Sănătate", "Bless you" sau "Gesundheit" rostite în diferite limbi pe continental european. Gestul acoperirii gurii cu mâna, alături de considerentele igienice avea la bază și credința că prin strănut, sufletul ar fi ieșit din trup și ar fi deschis drumul morții, ceea ce pentru acea perioadă, în mod simbolic, chiar așa putea fi.

Apariția imnului Dies Irae

Tot în perioada medievală, mai precis în secolul al XIII-lea a apărut și cunoscutul imn "Dies Irae" - "Ziua judecății", atribuit călugărului franciscan Tomasso da Celano. Formula sa melodică a inspirat de-a lungul timpului o serie de compozitori celebri, cum sunt Hector Berlioz, care a folosit-o în Simfonia fantastică, Johannes Brahms, Benjamin Britten, Dmitri Șostakovici sau Carl Orff. Cântul gregorian sau cantus planusul își va continua evoluția pe parcursul următoarelor secole, devenind premiza apariției polifoniei, dar despre acest subiect vom vorbi în episoadele viitoare.

Cântul ambrozian

Un al treilea cânt liturgic pe teritoriul Italiei care a supraviețuit primelor secole creștine este cel ambrozian, strâns legat de figura sfântului Ambrozie și de Milano, orașul pe care istoricul bizantin Procopius îl numea "primul oraș din vest după Roma". Influențele orientale și grecești ale ritului ambrozian i-au adus acestuia numeroase deservicii într-o perioadă în care Biserica încerca să epureze prin diferite mijloace elementele considerate păgâne. Cântecele ambroziene, puternic melismatice, au la bază preponderent texte psalmice, versificația determinând de fapt melodia și modulațiile acesteia. Sonoritatea lor unduioasă trebuie să le fi părut asprilor călugări catolici medievali de-a dreptul senzuală și cu un puternic efect de distragere de la actul rugăciunii. Deși unite de aceeași cauză și servind aceluiași scop, slăvirea lui Dumnezeu, riturile ambrozian și gregorian vor fi în concurență până în momentul în care tradiția gregoriană va reuși să se impună cu fermitate și, în cazul papei Ștefan al IX-lea, chiar cu autoritate. În fond, nici sfântul Ambrozie nu era privit cu ochi foarte buni de către capii noii Biserici catolice, fiind în multe cazuri acuzat chiar de accente eretice. Deși s-a dus o adevărată campanie pentru folosirea tipului de liturghie gregoriană, adepții ritului ambrozian s-au încăpățânat să-i reziste, astfel încât, chiar și în prezent, în unele lăcașuri monastice din nordul Italiei, mai pot fi auzite reminiscențe ambroziene.

Ioana Marghita