Cântul gregorian

Puţini mai ştiu astăzi câte ceva despre vechiul cânt roman, cel din care s-a dezvoltat mai târziu vestitul cânt gregorian, a cărui paternitate este atribuită Papei Grigorie cel Mare. Cîntecul vechi roman este un fel de Cenuşăreasă a perioadei medievale italiene, fiind asimilat cu prea multă uşurinţă în multe cazuri celui gregorian, pentru a se simplifica probabil eventualele clasificări. Realitatea descoperită după anii 50 afirmă că, de fapt, cântul practicat pe vremea Papei Grigorie era acest aşa-numit cântec vechi roman, care ulterior a fost reorganizat în forma în care cunoaştem astăzi repertoriul gregorian.

Caracterul melismatic în care se simt influenţele din zona Israelului, specifice vechiului cânt roman contrastează puternic cu cel mai degrabă clar şi auster al cântului gregorian. Diferenţa între cele două este dată şi de linia melodică, mai palpabilă, mai uşor decelabilă la cântul gregorian, decât la cel vechi roman, ale cărui ornamente făceau urmărirea liniei sonore mai greoaie. Se pare că ritul gregorian n-are de fapt nicio legătura directă cu Papa Grigorie cel Mare, deşi intenţia acestuia declarată a fost aceea de a reforma în întregime tradiţia liturgică, pornind în special de la muzică. De ce de la muzică? Fiindcă aşa cum s-a întâmplat întotdeauna, arta sonoră este oglinda societăţii care o creează, în acea perioadă vorbind despre o societate impregnată puternic de spiritul religios creştin. O religie care încerca să se debaraseze de elementele orientale şi să-şi găsească propriul profil, inclusiv muzical. Stilul care-i poartă numele, cel gregorian, caracterizat prin stabilitate, coerenţă, linişte şi solemnitate, o imagine de fapt a Divinităţii atotcuprinzătoare, a fost desăvârşit cu adevărat în mânăstirile franceze, rezultatul fiind mai degrabă o sinteză romano-franceză.

O altă explicaţie a cuvântului "Noroc"

Probabil că ştiţi legenda care stă la baza cuvântului "Noroc" pe care îl rostim de câte ori strănută cineva. "Vinovat" este tot Papa Grigorie cel Mare, care în vremea când ciuma bubonică făcea ravagii în primele secole ale Europei creştine iar strănutul era un prim semnal al debutului bolii, a dat o lege prin care le cerea oamenilor să-i binecuvânteze pe cei care strănutau, în speranţa că astfel se va stopa evoluţia bolii. De aici vin probabil răspunsurile, perpetuate de secole, ca "Noroc", "Sănătate", "Bless you" sau "Gesundheit" rostite în diferite limbi pe continental european. Gestul acoperirii gurii cu mâna, alături de considerentele igienice avea la bază şi credinţa că prin strănut, sufletul ar fi ieşit din trup şi ar fi deschis drumul morţii, ceea ce pentru acea perioadă, în mod simbolic, chiar aşa putea fi.

Apariţia imnului Dies Irae

Tot în perioada medievală, mai precis în secolul al XIII-lea a apărut şi cunoscutul imn "Dies Irae" - "Ziua judecăţii", atribuit călugărului franciscan Tomasso da Celano. Formula sa melodică a inspirat de-a lungul timpului o serie de compozitori celebri, cum sunt Hector Berlioz, care a folosit-o în Simfonia fantastică, Johannes Brahms, Benjamin Britten, Dmitri Şostakovici sau Carl Orff. Cântul gregorian sau cantus planusul îşi va continua evoluţia pe parcursul următoarelor secole, devenind premiza apariţiei polifoniei, dar despre acest subiect vom vorbi în episoadele viitoare.

Cântul ambrozian

Un al treilea cânt liturgic pe teritoriul Italiei care a supravieţuit primelor secole creştine este cel ambrozian, strâns legat de figura sfântului Ambrozie şi de Milano, oraşul pe care istoricul bizantin Procopius îl numea "primul oraş din vest după Roma". Influenţele orientale şi greceşti ale ritului ambrozian i-au adus acestuia numeroase deservicii într-o perioadă în care Biserica încerca să epureze prin diferite mijloace elementele considerate păgâne. Cântecele ambroziene, puternic melismatice, au la bază preponderent texte psalmice, versificaţia determinând de fapt melodia şi modulaţiile acesteia. Sonoritatea lor unduioasă trebuie să le fi părut asprilor călugări catolici medievali de-a dreptul senzuală şi cu un puternic efect de distragere de la actul rugăciunii. Deşi unite de aceeaşi cauză şi servind aceluiaşi scop, slăvirea lui Dumnezeu, riturile ambrozian şi gregorian vor fi în concurenţă până în momentul în care tradiţia gregoriană va reuşi să se impună cu fermitate şi, în cazul papei Ştefan al IX-lea, chiar cu autoritate. În fond, nici sfântul Ambrozie nu era privit cu ochi foarte buni de către capii noii Biserici catolice, fiind în multe cazuri acuzat chiar de accente eretice. Deşi s-a dus o adevărată campanie pentru folosirea tipului de liturghie gregoriană, adepţii ritului ambrozian s-au încăpăţânat să-i reziste, astfel încât, chiar şi în prezent, în unele lăcaşuri monastice din nordul Italiei, mai pot fi auzite reminiscenţe ambroziene.