Mitsuko Uchida face parte din categoria artiștilor care niciodată nu-și dezamăgesc publicul, și mă refer la nu foarte numeroasa tagmă care posedă știința de a înnobila și înălța semenul către o sferă superioară de percepție și trăire interioară. Ea oficiază aidoma unui mesager ancestral într-un templu imaginar construit din vibrații, respirații, culori, vizionară apariție în albastru transformând cele două ore ale concertului de aseară (21 septembrie) de la Ateneul Român într-o experiență de neuitat, de prețuit de-a lungul unei întregi vieți.

Timp diferit de cel cotidian. A fost înnobilat de percepția asupra muzicii pe care Mitsuko Uchida o împărtășește publicului cu o neștiută nouă devoțiune, respect, dar și cu o bucurie imensă exprimată cu întreaga ei ființă. De ce spun neștiută ? Pentru că aproape concert de concert în acest Festival Enescu, telefonul, această continuare tehnologică a ființei noastre, din neatenție sau nepăsare sună, de obicei în momentele în care îți ții respirația pentru că muzica are darul acesta de a-ți invada ființa în mod armonios și miraculos. Dar, telefonul sună și ești readus în micimea prezentului, aparținătorul nefiind probabil deloc conștient de respectul pe care el ar trebui să-l poarte față de cea sau cei aflați pe scenă, de truda depusă de aceștia, rezultat al unui proces care se derulează pe parcursul deceniilor, sau în cazul de față de dimensiunea artei care se etalează în toată splendoarea în fața lui, doar în acel răstimp, scurt al concertului.

Dar ne-am obișnuit să trecem peste aceste momente extrem de stânjenitoare, după cum au făcut-o cu grație, Orchestra de Cameră Mahler și pianista și dirijoarea în cazul lui Mozart, Mitsuko Uchida. Prima imagine care s-a întipărit pe retină a fost de-altfel cea a dirijoarei care s-a întâlnit într-un spațiu al grației, într-un dans simbiotic cu retorica mozartiană din fața pianului așezat în mijlocul orchestrei. Cu întregul său corp de o expresivitate palpabilă, cu palmele larg deschise această mare doamnă a muzicii și-a condus orchestra și publicul într-o aventură inefabilă. Ne-am fi dorit poate ca orchestra să domine mai puțin în intesitate în momentele de tutti, sau poate chiar aceasta a fost viziunea artistei, de a îngloba pianul în ansamblul orchestral, ca egal, și nu ca instrument solist. Doar de ea știut detaliu.

Trebuie să vorbesc și despre inedita formă a concertului ca întreg, aș spune formă de sonată, un A-B-A: Mozart - Concertul nr.19 KV 459 în Fa major, Richard Strauss - "Metamorphosen", Studiu pentru 23 de instrumente de coarde soliste, și din nou Mozart - Concertul nr.20 KV 466 în re minor - formă de sonată sesizabilă și ca ethos.

Cu alte cuvinte "Metamorphosen" de Richard Strauss - testamentul său sonor, a fost interpretată de Orchestra de Cameră Mahler condusă de concert-maestrul Meesun Hong Coleman cu dramatismul cerut de o partitură aidoma unui lamento profund pe tema ororilor produse de cel de-al doilea Război mondial. Interpretările sunt nenumărate, dar reținem ceea ce am ascultat aseară, acele frazele larg arcuite într-un legato de mare profunzime, cei 23 de instrumentiști fiind parcă legați între ei de un fir invizibil pentru a crea senzația întregului, un continuum de o expresivitate tragică dorind să extragă esența maximă din partitura lui Richard Strauss - o muzică dureros de frumos alcătuită, tensiuni dureros de acut formulate.

Apoi a revenit lumina în tonuri albastre pe scena Ateneului Român, din nou Mitsuko Uchida, interpretând Mozart, autorul care a făcut-o celebră (înregistrarea integralei Sonatelor pentru pian i-a adus un premiu Grammy în 1989). Toți am fost subjugați de arta pianistică etalată, momente de un rafinament rar întâlnit la nivel de frazări, culori, intensități, implicarea totală, maniera de a trăi și de a-și asuma fiecare sunet, așezat perfect în context și respirat cu o infinită bucurie, dar și smerenie. Nimic nu agresează în ființa desăvârșită a acestei mari artiste, care iradiază în jurul ei frumosul, așa cum îl descoperă ea în muzică. Interesantă această nevoie de a-și asuma dublul rol, nu foarte comod, de solistă și dirijoare într-o viziune unitară, totală asupra partiturii. Am regăsit-o și în cazul lui Christian Zacharias, și în cazul lui Murray Perahia. Și totul s-a încheiat cu Bach, cadoul de rămas bun făcut nouă, o Sarabadă dintr-o Suită franceză - poezie transfigurată și redată publicului mai suavă, mai aproape ca niciodată de starea de grație pe care o simți instantaneu.

Din anul 2016, Mitsuko Uchida este partener artistic al Orchestrei de Cameră Mahler. Ei sunt angajați într-un turneu pe o perioadă de cinci ani deopotrivă în Europa și în Statele Unite ale Americii. Și ne-au onorat cu distinsa lor prezență în acest frumos final al Festivalului Internațional ”George Enescu”.