Nu ştiu câţi vor fi ascultat oratoriul Ioana d'Arc pe rug al lui Arthur Honegger înaintea concertului de la Ateneu, din 19 septembrie. Nu mulţi, cred. Majoritatea covârşitoare a publicului a venit însă pentru actriţa Marion Cotillard, a cărei faimă s-a dovedit un veritabil magnet.

Coproducţia muzicală francezo-română a reunit Orchestra Naţională din Lille, Corul Filarmonicii "George Enescu" pregătit de Iosif Ion Prunner şi Corul de Copii Radio pregătit de Răzvan Rădos, cu Alexandre Bloch la pupitrul dirijoral. Excelent muzican, cunoscător rafinat al dificilului oratoriu dramatic scris de Honegger în 1938, pe libretul lui Paul Clodel.

Surpriza mare a venit însă din partea minunatei echipe de actori & solişti: Georges Gay - Fratele Dominique (rol vorbit), Hélène Guilmette - Fecioara Maria (soprană), Gabrielle Philiponet - Marguerite (soprană), Marie Karall - Catherine (contralto), Cornel Frey - Porcus, primul herald, clericul (tenor), Philippe-Nicolas Martin - al doilea herald, un țăran (bas) / un alt țăran (rol vorbit), Mathias Zakhar - al treilea herald, măgarul, Bedford, Jean de Luxembourg, Heurtebise, un ţăran (rol vorbit), Corentin Hot - maestrul de ceremonii, Regnault de Chartres, Guillaume de Flavy, Perrot, un preot (rol vorbit).

Ei au animat, au dinamizat traseul celor aproape 75 de minute în care opera, oratoriul şi teatrul se îmbină în maniera colajului stilistic. Iar plasarea actorilor şi soliştilor în diferite locuri din sala Ateneului a creat o imagine şi senzaţie de surround în care silueta diafană a actriţei Marion Cotillard era axul central. Pentru ea, rolul este cunoscut încă din 2005 când l-a interpretat la Orléans apoi la Barcelona (2012) şi New York (2015). Silueta fragilă, candoarea privirii, înflăcărarea mărturisirilor s-au aflat, toate, sub zodia firescului născut dintr-un talent fantastic şi o muncă pe măsura talentului.

C'est moi qui ai sauvé la France! C'est moi qui ai réuni la France!

Acţiunea propusă de Honegger şi Claudel ne-o prezintă pe Ioana d'Arc chiar pe rugul ce îi aduce moartea. Ultimele clipe sunt, de facto, o retrospectivă derulată invers a celor mai importante momente din viaţa sa: procesul (c'est la vérité qui me lie les mains et qui m'empêche de signer. Je ne peux pas! Je ne peux pas mentir), intrigi, luptele (toutes les mains de la France en une seule main!), momentul iluminării, satul natal. Fiecare comentat aproape cu detaşare de Fecioara din Orléans şi Fratele Dominique, singurul care îi stă alături în tot acest calvar.

Actriţa de Oscar a fost catalizatorul perfect. Muzica lui Honegger este dramatică, "teatrală", construită pe principiul unor "scene" caracterizate stilistic diferit: de la ecourile secolului al XV-lea până la timbrul modern al undelor Martenot. Iar finalul evocă desprinderea de trup (după muşcătura cumplită a flăcărilor) şi atingerea acelei dorite strări de graţie pentru care copila de 19 ani a fost arsă de vie: Il y a la joie qui est la plus forte! Il y a l'amour qui est le plus fort! Il y a Dieu qui est le plus fort!

Şi totul ar fi fost minunat pentru noi (cei aflaţi în sala Ateneului) dacă, exact pe ultimele secunde ale oratoriului, nu ar fi sunat un telefon mobil, venit probabil dintr-un univers paralel cu muzica şi comportamentul civilizat.

Însă magia era deja făcută şi nici măcar norul tehnologiei scăpate de sub control nu a reuşit să ne întunece bucuria. Toată echipa de artişti - de la Marion Cotillard până la ultimul contrabasist - a fost un exemplu de frumuseţe a profesionalismului.