Nu de puține ori mi s-a întâmplat să mă surprind eu însămi iscodind din priviri oamenii care îmi vin alături la intrarea în sălile de festival. Mă gândesc că multe pot fi motivele pentru care fiecare alege să meargă la un concert. E musai să existe acolo o chemare. Dar și un răspuns. Neapărat! O interpretare particulară, un opus special, un hook de organizare, ori simpla dorință de eliberare ori de pierdere voită înlăuntrul muzicii. Recunosc, ieri după-amiază, la Ateneu, eu voiam mai ales să ascult Sonata lui Enescu. A III a, op.25. Urma să fie cântată de doi muzicieni celebri. Aşteptările erau cu atât mai generoase, cu cât în spatele artiștilor stau povești excepționale.

Ea este un fost copil minune al viorii, japoneză la origine, cu debut la 11 ani în compania Orchestrei Filarmonicii din New York conduse de Zubin Mehta, devenită o celebritate după un concert în care dirijor i-a fost legendarul Leonard Berstein. El, unul dintre cei mai buni interpreți contemporani, un francez, "poet al pianului", cunoscut bine pentru profunzimea interpretativă dar și pentru comportamentul "cool", extravagant, mai degrabă jazzist de pe scenă.

Midori și Jean-Yves Thibaudet, artiști cu repertorii generoase, cuprinse între opusuri tradiționale, lucrări mai puțin cunoscute și compoziții noi, sunt legați într-un mod particular de disponibilitatea lor continuă în fața provocărilor.

Ceea ce s-a întâmplat ieri după amiază la Ateneul Român, în seria Recitaluri și concerte camerale a Festivalului Internațional George Enescu, a fost parte a unui turneu-provocare pus la cale de cei doi cu un an în urmă, la Los Angeles. Pentru turnarea lui, Midori și Jean-Yves au ales patru sonate care împart multe diferențe de stil și de dispoziție, într-un recital "aproape" franțuzesc, cum îi place violonistei să glumească și lui Thibaudet să mărturisească. Excepția indubitabilă aparține scrierii reflexive și neliniștite schumanniene din debut - Sonata nr.1 în la minor op.105. Continuarea umple de speranță, exuberanță și tandrețe muzica lui Fauré din Sonata acestuia nr. 1 în La major, încarcă cu echilibru melancolic arta lui Debussy din Sonata în sol minor și se încheie enescian, în "caracter popular românesc", cu trimiteri continue la apartenența muzicianului român la școala componistică franceză.

Cele patru capitole muzicale ale după- amiezii s-au deschis la ora 17.05. Temele au început să se desfacă din vioara Guarneri "ex-Huberman" 1734 a violonistei japoneze. Și după un debut mai șovăitor, în Sonata lui Robert Schumann, îndeosebi la nivel dinamic, atmosfera s-a așezat robust în Fauré-ul în La Major, op.13. Sonorității sclipitoare a violonistei, Jean Yves Thibaudet i-a adăugat flerul cuceritor și tușeul poetic. Duoul a plutit efectiv deasupra delicatului contrapunct al mișcării lente, într-o conversație intimă, ideală acusticii Ateneului Român. Sol minorul debussy-an de după pauză, un opus-reconciliere a compozitorului francez cu o formă tradițională, căreia Claude Debussy îi negase zeci de ani rostul, efectiv a strălucit în viziunea profundă a celor doi. De la caleidoscopul ideilor contrastante din prima mișcare, cu cantilenele viorii așezate deasupra arabescului dens al pianului lui Thibaudet, până la urgența rapsodică a ultimei părți, în interior, am regăsit și simplitatea, și transparenţa, şi fluenţa scrierii firești debussy-ene.

Și a venit timpul lui Enescu în recitalul din festival, în sonoritatea mistuitoare, bântuitoare de-a dreptul, a Sonatei a III a în la minor op. 25, "în caracter popular românesc", o scriere avântată dar și visătoare, energică dar și hipnotică, opțiunea lui Midori pentru programul acestui recital. Violonista o cântase în mai multe rânduri, pentru că, spune ea, iubește acea moliciune liniștită enesciană care evoluează treptat dinspre interior către o luptă clocotitoare vioară - pian. Complexă și foarte dificilă, fenomenală în particularitatea momentului la Ateneul Român, Sonata lui Enescu i-a provoacat amintiri personale și pianistului după-amiezii. Jean-Yves Thibaudet a ajuns să-l cunoască bine pe Enescu prin intermediul povestirilor părinților săi. Tatăl, un foarte bun violonist amator, fusese diplomat acreditat la București în timpul celui de-al doilea război mondial. Îl întâlnise atunci pe Enescu de care l-a legat apoi o sinceră prietenie. De multe ori cântaseră împreună, el la vioară, Enescu la pian, găzduit fiind, în repetate rânduri, de compozitor, la el acasă.

Chemarea de care vă aminteam la început, a primit așa răspunsul. Unul foarte spectaculos, precum scrierea enesciană. Pe cât de intens s-au implicat emoţional în redarea muzicii, pe atât de natural au părut pe scenă Midori și Thibaudet în finalul acestui recital, făcând din Sonata lui George Enescu o călătorie emoționantă, plină de mulțumire.

Cumva, însă, la final, acolo, în sală, mi-a lipsit chipul lui George Enescu - așezat, ca în alte ediții de festival, pe pânzele imense care îi redau portretul. Privirea lui blândă, ne-ar fi desenat poate discret un zâmbet în colțul gurii.

Publicul a mulțumit, partitura opusului fiind ridicată în aer câteva secunde de pianist. Întâlnirea se putea încheia chiar acolo. Midori și Jean-Yves Thibaudet au ales să biseze, la cererea audienței, rezumând, în câteva momente, esența întregii lor aventuri "aproape franțuzești". O miniatură de-a lui Gabriel Fauré - "Après un rêve".