Concert în 13 septembrie 2019, la Sala Mare a Palatului, sub semnul centenarului Filarmonicii din Oslo

Ediţia cu numărul XXIV a Festivalului "Enescu" i-a adus în premieră pe scena sa pe cei doi mari Petrenko ai dirijatului mondial. Kirill este mai vârstnic decât Vasily cu patru ani, ambii s-au născut în Rusia, în anii '70, amândoi sunt stele ale scenei clasice mondiale - repere de profesionalism şi excelenţă interpretativă. Totuşi, în afara acestor date, numeroase alte faţete îi diferenţiază, legate de parcursul şi personalitatea fiecăruia: Kirill Petrenko, introvertitul, o eminenţă în materie de creaţie wagneriană, s-a format în spiritul tradiţiei austriece, făcându-se remarcat în primul rând pe teren liric, în Germania. Iar Vasily Petrenko, dezinvolt şi carismatic, reprezintă cea mai bună tradiţie dirijorală rusă, ca absolvent al Conservatorului din Sankt-Petersburg - şi el având experienţă deloc de neglijat, cel puţin în prima tinereţe, ca dirijor de operă şi de balet. Numirea lui Kirill Petreko, în 2015, ca dirijor principal al Filarmonicii din Berlin a produs uimire; aşa cum şi Vasily Petrenko generează uimire - prin performanţele obţinute în ultimii ani cu Filarmonica din Liverpool şi cu cea din Oslo pe care, ca dirijor principal, le-a propulsat şi menţinut în prima linie a atenţiei internaţionale.

După ce Kirill Petrenko a deschis festivalul, în 31 august, a fost rândul lui Petrenko nr. 2 să fie prezent pe scena Sălii Mari a Palatului; nr. 2 doar ca ordine cronologică, pentru că, din perspectiva publicului român, el şi-a câştigat deja o solidă simpatie în 2015, prin cele două memorabile concerte în compania Filarmonicii Regale din Liverpool; memorabile datorită diversităţii repertoriale (nu a lipsit atunci Simfonia a III-a de George Enescu), seriozităţii şi motivaţiei de a face muzică fără compromisuri.

Nici vineri, 13 septembrie 2019, Vasily Petrenko nu a dezamăgit, dimpotrivă. S-a prezentat alături de cealaltă formaţie a sa, pe care o tutelează din 2013, Filarmonica din Oslo, care marchează, şi prin turnee internaţionale, centenarul său. Nu mă număr printre cei ce reperează cu satisfacţie sincopele unui concert dar, pe de altă parte, nu am putut să nu remarc faptul că erorile de redare, în acest caz, au tins spre zero, fie că vorbim de ansamblu, fie de solist; aceasta nu constituie o garanţie a înaltei interpretări, desigur - dar, în cazul de faţă, a reprezentat un indiciu simptomatic pentru gradul de pregătire şi pentru motivaţia celor implicaţi. Filarmonica din Oslo nu atinge performanţele individuale de expresie unice, probabil, ale membrilor Filarmonicii din Berlin, mai ales din perspectiva suflătorilor; ceea ce n-o împiedică să fie o formaţie formidabilă prin disciplină şi coeziunea de grup, probabil printre cele mai bune ale Europei. Evoluţia sa denotă înţelegerea perfectă a perspectivei dirijorului şi asumarea fără rest a acesteia. Nimic mai simplu - efort susţinut şi un rezultat pe măsură. Ansamblul a adus în atenţie un program reprezentativ pentru muzica norvegiană, atât consacrată, cât şi contemporană. În primă audiţie a fost interpretat poemul simfonic "Forest Morning", un exercițiu de artă a orchestrației şi spectacolului onomatopeic semnat de compozitorul în vârstă de 43 de ani Øyvind Torvund, prezent la eveniment. Muzica imaginată de Torvund în 2018 te poartă într-o veritabilă pădure norvegiană, într-o dimineață de început de vară, iar efectele de redare a cântului păsărilor și unduirea naturală a curgerii sunetului sunt miza principală a poemului. Am reținut virtuozitatea de a transpune simfonic această frescă de venerare a Naturii dar și spectacolul pe care l-au oferit membrii orchestrei, în special suflătorii - însă rămân cu un semn de întrebare legat chiar de realismul abordării compozitorului, fără legătură cu viziunea creativă și transformatoare cu care a înțeles să preia cântul păsărilor Olivier Messiaen, de exemplu.

A urmat Concertul op. 16 de Edvard Grieg, adevărat imn neoficial al muzicii culte norvegiene; într-o lectură imaculată, de neuitat, datorată marelui pianist, și el norvegian, Leif Ove Andsnes - care a cântat pentru prima oară în Festival ca solist cu orchestră. Nu este ușor să aduni în cuvinte ceea ce a făcut muzical Ansnes: o lecţie de stil, impecabil echilibrat, într-o lectură aproape camerală (am avut sentimentul că Andsnes își autoimpune cenzurarea nuanțelor de forte, prima intervenție într-un evident fortissimo fiind înaintea cadenței din partea a treia). Logica muzicală a construcției frazărilor a oferit un spectacol al dialogului dintre solist și orchestră. Pianistica artistului respiră un firesc al excelenței. În urma aplauzelor, Leif Ove Andsnes l-a readus pe Grieg în atenție, printr-o altă bijuterie pusă în chenarul rafinamentului: Piesa lirică op. 54 nr. 2.

În partea a doua, Concertul pentru orchestră Sz. 116 de Béla Bartók a însemnat o altă experiență despre virtuozitate și discernământ stilistic, dar și despre angajamentul lui Vasily Petrenko față de modernitate. Lucrarea, compusă în 1943, arată cum mai era totuşi posibilă o revoluţie de limbaj în acel moment, integrând organic și, din nou, creativ, două oceane: cel al tradiției tonale clasice, vest-europene și muzica tradițională a Balcanilor. A rezultat manifestul unui hiper-limbaj muzical, deghizat în haina de accesibilitate și spectacol a unui concert. Am asistat la o lectură ce i-a dat muzicii răgazul să respire în ritmul echilibrul ei natural, cu toate liniile de articulație generală dar și de detaliu minuțios desenate, la un spectacol al virtuozității Orchestrei din Oslo în întregul ei și al fiecăruia dintre membrii cu intervenţii solistice. O virtuozitate interiorizată, ce-i e specifică lui Vasily Petrenko, aşa cum îl definesc, de asemenea, echilibrul între concept şi expresie şi randamentul maxim pe care îl aşteaptă atât de la sine, cât şi de la partenerii din orchestră.

Aplauzele îndelungi au fost răsplătite cu două bisuri în nota generală a programului: Moment muzical D 780 nr. 3 de Franz Schubert și Polcă din suita op. 22 "Vârsta de aur" de Dmitri Șostakovici.