Un omagiu adus pianistei Clara Haskil, cea care a lăsat în memoria timpului efigia unui muzician remarcabil prin harul și tenacitatea sa. Nu de puține ori s-a scris că a reușit să ofere celor care o asculte acea esență a expresiei, atingâng simplitatea, profunzimea emoției… Clara Haskil - un nume emblematic nu doar pentru talentul și rafinamentul artistic ci și pentru voința și puterea de a trece peste atât de multe praguri foarte dificile ale vieții (impuse de fragilitatea sănătății sale dar și de frământările istorice pe care le-a traversat).

Festivalul Internațional "Clara Haskil" - ajuns la a IV-a sa ediție - a revenit la Sibiu în acest week end de final de octombrie, după popasul său la Hamburg, în anul 2016.

O atmosferă de sărbătoare, de eveniment artistic aparte te întâmpină în Sibiu în aceste zile: panouri mari cu afișele manifestării atrag atenția chiar în Piața Mare a orașului, iar organizatorii au adus căldura și eleganța atitudinii ca atribute ale tinereții la Sala Thalia, dincolo de excelenta ținută grafică a programelor. Ai din start sentimentul că omagiul adus marii artiste este unul plin de respect, de grijă pentru calitate și dincolo de aspectele strict musicale!

Un prim recital cameral a deschis vineri seară această ediție, fiind prefațat de o foarte scurtă prezentare a Alinei Azario - directorul festivalului, care a punctat cele 4 concerte grupate sub acest generic în 2017, la Sibiu, alături de lansarea - după trei decenii - a unei noi ediții a biogafiei Clarei Haskil, într-o nouă traducere.

L-am ascultat apoi pe violoncelistul Niklas Schmidt în Suita nr 1 în Sol major de Johann Sebastian Bach; o viziune echilibrată, cu o ambianță de… serenitate, cu arcuiri din ce în ce mai convingătoare ale liniilor pe parcursul fiecărei mișcări, conturate contrastant. Sunetul pe alocuri timid (în primele secvețe ale lucrării) a devenit treptat mai robust, cu momentele de agilitate specifice Barocului tratate cu dezinvoltură și cu o evidentă maturitate interpretativă. Mi-a plăcut în mod deosebit Sarabanda, cu "rostirea" sa sinceră, interiorizată, de o elevată muzicalitate… (A fost parcă un simbolic omagiu adus personalității muzicienei al cărei nume este purtat de acest festival!)

Altei generații aparțin violonistul Adrian Iliescu și pianista Alina Azario; și ei - ca și Niklas Schmidt - își desfășoară o importantă latură a activității în contextul vieții musicale din Hamburg. In "Marele Duo" în La major D 574 de Franz Schubert, cei doi tineri interpreți au trecut treptat de la sunetul delicat și o anume subliniere …mozartiană a primelor pagini spre o sugerare mai clară a Romantismului timpuriu: un timbru mai plin al violinei, un decupaj mai pregnant al frazării, parcă mai multă vigoare și avânt, ceea ce a definit și mai bine spiritul cameral evident al acestei remarcabile lucrări, construite cu multă atenție la detaliile interpretative. (Au fost interesante momente artistice evocând parcă și remarcabila prezență a Clarei Haskil în peisajul cameral al vremii sale…)

Prima seară a festivalului s-a încheiat cu o excelentă versiune a Trio -ului cu pian în mi minor "Dumky" de Antonin Dvorak, a cărui spectaculozitate a fost pusă în lumină de o formație instrumentală foarte bine "acordată" în plan stilistic și expresiv: dozajul sonorităților, căldura timbrului, nuanțele poetice rafinat colorate în alternanță cu aplombul momentelor dansante, elan și vervă bine corelate cu nostalgia filonului liric… Trio-ul alcătuit din Adrian Iliescu - vioară, Niklas Schmidt - violoncel și suedezul Per Rundberg - pian a sunat ca o entitate interpretativă, cu o multitudine de fațete - așa cum solicită această neobișnuită lucrare romantică. Cu naturalețe și pregnanță expresivă, complexa arhitectură sonoră imaginată de Dvorak a avut fuiditate și energie, contraste și relief bogat, accente pregnante, vigoare, dar și transparențe și lirism. Inteligent construită, cu structuri bine articulate, partitura lui Dvorak a răsunat cuceritor: sunetul instrumentelor cu coarde și arcuș a avut o rezonanță unitară, fiind modelat într-o paletă largă de culori, vibrato-ul a avut "sevă" fără însă a deveni patetic (așa cum se întâmplă uneori în acest opus), Per Rundberg a găsit la pian resursele unui amplu décor sonor, cu o multitudine de fațete și cu o evidentă amprentă narativă…

De la sobrietatea paginilor lui Bach, trecând prin discreția și sensibilitatea cenzurată a duo-ului de Schubert recitalul s-a încheiat cu un întreg univers sonor, pendulând între stări atât de variate; o ascensiune a tumultului interpretativ care ne face să așteptăm cu și mai mult interes următoarele evenimentele ale ediției a IV-a a Festivalului Internațional "Clara Haskil" de la Sibiu.