Arhivă : Cronici Înapoi

Surprize și dezamăgiri în 'Aida' bucureșteană

Publicat: vineri, 20 Martie 2015 , ora 13.36

De fiecare dată, includerea celebrei creații verdiene Aida pe afișul unui teatru liric stârnește interesul și atrage ca un magnet iubitorii genului, iar faptul că, la Opera Națională București, s-a prezentat, în actuala stagiune, în luna noiembrie a anului trecut, reluându-se abia acum, după 5 luni, a determinat publicul să revină în sală pentru a reasculta partitura atât de îndrăgită, după care a tânjit prea multă vreme, programarea nefirească la asemenea interval îndelungat de timp fiind cu atât mai ciudată cu cât urmează, în mai puțin de o lună... alte două spectacole și... gata.

Atractivă a fost și invitarea unor soliști pentru roluri de prim plan, prilejuind astfel revenirea basului Dan-Paul Dumitrescu, după aproape 15 ani, într-o reprezentație pe scena bucureșteană, încântând, în rolul Ramfis, prin frumusețea vocală, prin amploare și eleganța frazării, având și prestanța impunătorului personaj, dovedind că activitatea sa intensă ca solist la Staatsoper Viena, unde cântă... de la începutul mileniului III, și-a pus amprenta asupra expresivității și construcției logice și echilibrate a demersului său interpretativ, conferind anvergură și masivitate încă de la primele replici care au cucerit admirația unanimă. Dar în rolul titular a apărut soprana Celia Costea, de ani buni stabilită la Atena, etalând și de această dată un glas rotund și plin, bine condus ca linie generală, adăugând un plus de trăire și sensibilitate atent calculată, reușind o evoluție remarcabilă în primele tablouri, aspecte care m-au determinat să trec mai indulgent peste ușoara tendință de a fi "sub ton", nu și peste maniera de a respira... unde nu trebuie; numai că în "tabloul Nilului", aria a fost ratată prin stridențe și acute nefericite sau încercări de pianissimo nerealizate (lipsa oricăror aplauze fiind elocventă în ce privește dezamăgirea generală), nivelul său rămânând, și în duetul final, foarte departe de ceea ce apreciasem la început. Și mi-am amintit că în urmă cu câțiva ani, la Staatsoper Viena, am ascultat-o în Don Giovanni, admirând-o în prima parte, pentru ca apoi să cânte incredibil de neconvingător (eufemistic vorbind...), deci în aceeași manieră cel puțin ciudată.

O surpriză plăcută și... neașteptată a fost mezzosoprana Andrada Roșu în Amneris, glasul său sunând amplu, generos și egal, cu precădere în secvențele dramatice, în forță, (mult) mai puțin în încercările de a cânta în piano, rezolvând excelent "tabloul Judecății", saltul calitativ față de prestațiile sale din perioada în care era colaborator permanent al ONB fiind remarcabil.

Parteneri le-au fost tenorul Daniel Magdal, foarte adesea solicitat în stagiune (din Germania) dar destul de jenant, etalând în Radames doar un acut sigur și... atât, baritonul Ștefan Ignat având, în Amonasro, avantajul sonorităților incisiv-agresive în care se simte "acasă", basul Marius Boloș susținând rolul Regelui departe de performanța sa din Zaccaria (în Nabucco din 11 martie), tenorul Valentin Racoveanu corect Mesager și soprana Simona Neagu foarte bună în Marea Preoteasă.

Corul (maestru de cor Stelian Olariu) a fost impecabil, chiar impresionant în "tabloul Consecrației", făcând față până și tempo-ului exagerat de alert impus de dirijor în "Triumfal" probabil pentru a sublinia anvergura momentului, baletul a parcurs conștiincios coregrafia anostă și neofertantă (soliști Liliana Nică, Gabriela Popovici, Ionuț Arteni), de un ridicol absolut fiind însă cei 4 (!!) prizonieri-copii păziți de... 8 (!!) soldați "fioroși", cu sulițe și săbii; iar orchestra a avut densitate și nuanțări adecvate, chiar de la primele acorduri ale introducerii, sub bagheta lui Alexandru Samoilă (de la Chișinău), care a condus cu o gestică precisă, chiar dacă a generat unele dezechilibre în relația fosă-scenă, construind însă un spectacol unitar, în general omogen, beneficiind (și) de glasuri cu pregnanță sonoră și calitate timbrală, astfel încât, la final, aplauzele prelungi și ovațiile (unele cam ostentative) au răsplătit splendoarea partiturii verdiene și prezentarea ei la un nivel valoric atractiv, cu surprize și reîntâlniri deosebit de plăcute, desigur și cu neîmpliniri, rezerve sau dezamăgiri, peste care mulți au încercat, în zadar, să treacă. Privit însă în ansamblu, a fost un spectacol interesant, care a oferit... ceva publicului dornic să asiste la reprezentații interpretate așa cum s-ar aștepta constant la Opera Națională.

Anca Florea