De fiecare dată, includerea celebrei creaţii verdiene Aida pe afişul unui teatru liric stârneşte interesul şi atrage ca un magnet iubitorii genului, iar faptul că, la Opera Naţională Bucureşti, s-a prezentat, în actuala stagiune, în luna noiembrie a anului trecut, reluându-se abia acum, după 5 luni, a determinat publicul să revină în sală pentru a reasculta partitura atât de îndrăgită, după care a tânjit prea multă vreme, programarea nefirească la asemenea interval îndelungat de timp fiind cu atât mai ciudată cu cât urmează, în mai puţin de o lună... alte două spectacole şi... gata.

Atractivă a fost şi invitarea unor solişti pentru roluri de prim plan, prilejuind astfel revenirea basului Dan-Paul Dumitrescu, după aproape 15 ani, într-o reprezentaţie pe scena bucureşteană, încântând, în rolul Ramfis, prin frumuseţea vocală, prin amploare şi eleganţa frazării, având şi prestanţa impunătorului personaj, dovedind că activitatea sa intensă ca solist la Staatsoper Viena, unde cântă... de la începutul mileniului III, şi-a pus amprenta asupra expresivităţii şi construcţiei logice şi echilibrate a demersului său interpretativ, conferind anvergură şi masivitate încă de la primele replici care au cucerit admiraţia unanimă. Dar în rolul titular a apărut soprana Celia Costea, de ani buni stabilită la Atena, etalând şi de această dată un glas rotund şi plin, bine condus ca linie generală, adăugând un plus de trăire şi sensibilitate atent calculată, reuşind o evoluţie remarcabilă în primele tablouri, aspecte care m-au determinat să trec mai indulgent peste uşoara tendinţă de a fi "sub ton", nu şi peste maniera de a respira... unde nu trebuie; numai că în "tabloul Nilului", aria a fost ratată prin stridenţe şi acute nefericite sau încercări de pianissimo nerealizate (lipsa oricăror aplauze fiind elocventă în ce priveşte dezamăgirea generală), nivelul său rămânând, şi în duetul final, foarte departe de ceea ce apreciasem la început. Şi mi-am amintit că în urmă cu câţiva ani, la Staatsoper Viena, am ascultat-o în Don Giovanni, admirând-o în prima parte, pentru ca apoi să cânte incredibil de neconvingător (eufemistic vorbind...), deci în aceeaşi manieră cel puţin ciudată.

O surpriză plăcută şi... neaşteptată a fost mezzosoprana Andrada Roşu în Amneris, glasul său sunând amplu, generos şi egal, cu precădere în secvenţele dramatice, în forţă, (mult) mai puţin în încercările de a cânta în piano, rezolvând excelent "tabloul Judecăţii", saltul calitativ faţă de prestaţiile sale din perioada în care era colaborator permanent al ONB fiind remarcabil.

Parteneri le-au fost tenorul Daniel Magdal, foarte adesea solicitat în stagiune (din Germania) dar destul de jenant, etalând în Radames doar un acut sigur şi... atât, baritonul Ştefan Ignat având, în Amonasro, avantajul sonorităţilor incisiv-agresive în care se simte "acasă", basul Marius Boloş susţinând rolul Regelui departe de performanţa sa din Zaccaria (în Nabucco din 11 martie), tenorul Valentin Racoveanu corect Mesager şi soprana Simona Neagu foarte bună în Marea Preoteasă.

Corul (maestru de cor Stelian Olariu) a fost impecabil, chiar impresionant în "tabloul Consecraţiei", făcând faţă până şi tempo-ului exagerat de alert impus de dirijor în "Triumfal" probabil pentru a sublinia anvergura momentului, baletul a parcurs conştiincios coregrafia anostă şi neofertantă (solişti Liliana Nică, Gabriela Popovici, Ionuţ Arteni), de un ridicol absolut fiind însă cei 4 (!!) prizonieri-copii păziţi de... 8 (!!) soldaţi "fioroşi", cu suliţe şi săbii; iar orchestra a avut densitate şi nuanţări adecvate, chiar de la primele acorduri ale introducerii, sub bagheta lui Alexandru Samoilă (de la Chişinău), care a condus cu o gestică precisă, chiar dacă a generat unele dezechilibre în relaţia fosă-scenă, construind însă un spectacol unitar, în general omogen, beneficiind (şi) de glasuri cu pregnanţă sonoră şi calitate timbrală, astfel încât, la final, aplauzele prelungi şi ovaţiile (unele cam ostentative) au răsplătit splendoarea partiturii verdiene şi prezentarea ei la un nivel valoric atractiv, cu surprize şi reîntâlniri deosebit de plăcute, desigur şi cu neîmpliniri, rezerve sau dezamăgiri, peste care mulţi au încercat, în zadar, să treacă. Privit însă în ansamblu, a fost un spectacol interesant, care a oferit... ceva publicului dornic să asiste la reprezentaţii interpretate aşa cum s-ar aştepta constant la Opera Naţională.