ACUM:
0.00
Adagietto
În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...
Urmează: 0.55 Imnul de stat
Apoi: 1.00 Notturno produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio

Arhivă : Cronici Înapoi

'Țara Surâsului' s-a 'mutat' la Brașov

Bookmark and Share
Publicat: marți, 2 Decembrie 2014 , ora 15.02
Cea de-a XII-a ediție a Festivalului internațional de Operă, operetă și balet de la Brașov s-a încheiat, la Opera de sub Tâmpa, în ultimele zile de noiembrie, cu noua montare a operetei Țara surâsului de Lehar, partitură dificilă și sub aspect vocal, pentru că solicită glasuri "adevărate" și în plan regizoral, pentru că acțiunea este destul de statică, prioritare rămânând confesiunile pline de dragoste sau de tristețe, cântate de eroii principali în arii și duete de mare frumusețe.

 

Pe de altă parte, sunt multe segmente de proză, pe care soliștii au învățat să le spună (în general) cu acuratețe și naturalețe, încercând totodată să se adapteze specificului "lumii orientale", cu tradițiile și condiționările ce conturează o atmosferă aparte, destul de greu de construit... credibil.

Trebuie remarcat însă faptul că regizorul Tiberius Simu, venind el însuși "de pe scenă" ca apreciat solist, având și experiența teatrelor din străinătate, a reușit să coloreze (la propriu și la figurat) întreaga desfășurare a poveștii prin inventarea unui cuplu de balerini ce dublează, înconjoară și însoțesc permanent îndrăgostiții, asigurând și mișcarea în spațiul scenic și un plus de poezie, dar și elemente de simbol și sugestie, fie prin imensa pânză în galben-albastru cu care îi înfășoară ca într-un etern legământ, fie prin măștile orientale la care apelează în tablourile festive, prezența lor discretă și expresivă determinând și o unitate ideatică în parcurgerea drumului de la emoția întâlnirii și până la posibila despărțire.

 

Un demers original concretizat prin colaborarea cu reputata balerină Corina Dumitrescu (de la Opera Națională București), care a conceput coregrafia cu eleganță și rafinament, dansul și atitudinile balerinilor Iulia Coșeriu și Dorin Mirea integrându-se firesc și chiar necesar în întregul spectacolului, comentând și completând reacțiile celor doi îndrăgostiți, desenând în dans, poate chiar propriile sentimente de... cuplu.

 

Dar regizorul a apelat la ei și pentru a rezolva excelent schimbările de decor, balerinii închizând-deschizând cu grație panourile divers desenate, montate pe un ax, astfel încât, în primul tablou, încadrează scenele din palatul vienez prin panouri înfățișând tinere pictate policrom, având ceva din Klimt, Toulouse-Lautrec, Modigliani și oricum din stampele orientale, într-un amalgam reușit, trecând apoi în palatul somptuos din "țara surâsului", cu "pereți" împodobiți în linii calde, pentru ca în final să revină și imaginea cu panouri albe din debutul spectacolului (în care balerinii "spun" povestea în timpul uverturii), înlocuite, progresiv, cu cele multicolore din "Viena".

 

Cu adevărat, decorurile au un rol important în derularea acțiunii, deloc (doar) decorative, "jucând" împreună cu interpreții; mergând pe aceleași coordonate, și costumele aduc elemente de simbol, dar și farmec, interesantă fiind detașarea celor doi în veșminte galben-albastru, printre rochii de seară sau uniforme de ofițeri (primul tablou), chimonouri alese cu bun gust sau costume de la începutul veacului trecut, în scenografia deosebit de frumoasă, pe care talentata Rodica Garștea a adaptat-o (mai bine spus a pliat-o) perfect intențiilor regizorale.

 

Ideile sunt din abundență, fine dar pregnante, chiar și finalul aducând un posibil nou cuplu, învăluit de balerini în acea eșarfă galben-albastră, dar și incertitudinea despărțirii definitive a cuplului de prim-plan (o posibilă separare sau... alăturare fiind marcată și prin "jumătățile" de decor - în stânga Lisa și panourile "vieneze", în dreapta Sou-Chong și interiorul palatului oriental), lăsând spectatorul să își imagineze cum va continua povestea, cu opțiuni diverse, doar sugerate, ceea ce cred că este un aspect de noutate și cumva de implicare a celui din sală în alegerea unei rezolvări... cu happy-end sau nu, fără ca regizorul să impună o anume soluție.

 

În seria ideilor cu o subliniată notă de inedit este și introducerea unor mișcări de arte marțiale, apelând la instructorul Adrian Silvestru pentru a-i învăța pe soliști "ABC"-ul acelor "lupte" deloc comode, dar rezolvate cu aplomb și convingere, fără a ieși din limitele cerute de cursivitatea acțiunii. Iar prezentarea "soțiilor" orientale generează scurte dansuri solistice cu mâneci-voaluri, cu un imens evantai sau cu o "coadă" împletită din părul lung și negru al miresei, conferind un plus de exotism decorativ care "îmbracă" tabloul respectiv în datele sale de factură orientală din acea "țară a surâsului" cumva nedefinită ca locație, având și repere japoneze și chineze și... Bogăția de elemente determină și o animare a mișcării, evitând astfel riscul derulării statice, așa cum a fost de altfel gândită de compozitor, precum și - poate aparent paradoxal - o unitate și cursivitate a celor petrecute pe scenă, într-o poveste de dragoste cu toate ingredientele menite să impresioneze și să cucerească, deși păstrează permanent o tentă de tristețe, cu regrete sau nostalgii ascunse sub masca surâsului.

 

Remarcabil este și faptul că regizorul a beneficiat de două distribuții echilibrate, cu soliști care s-au implicat realmente în conturarea personajelor, a relațiilor dintre acestea, uneori cu un firesc încântător. În rolul Lisa, soprana Valentina Mărgăraș, obișnuită de o viață să întrupeze eroine din opere, a încercat și în parte a reușit să fie convingătoare, poate mai patetică dar credibilă ca joc și atitudine, cântând corect, depășind problemele unei scriituri ingrate în care totuși vocea matură trăda o neconcordanță cu vârsta adolescentină a frumoasei vieneze; în schimb, abordând pentru prima oară un rol important, soprana Cristina Coatu a constituit o surpriză deosebit de plăcută, având și dezinvoltura caldă și vie a personajului și glasul de o calitate admirabilă, bine condus și expresiv, sensibilă și capabilă să rostească textul fără emfază, cu o sinceritate deborantă. Dificil sub toate aspectele, impunând o anume imobilitate "orientală" ce trebuie să permită însă exprimarea unor sentimente puternice, Sou-Chong a avut, în Mihai Irimia, un interpret demn de laudă, cu o prezență scenică adecvată (în limita concesiilor specifice genului) și mai ales cu o voce rotundă, bine timbrată, de tenor liric, egală în toate registrele, cu acut sigur, într-o evoluție menținută constant la un nivel meritoriu; din păcate, Liviu Iftene se detimbrează în registrul mediu și nu are consistență decât în acutul pe care îl etalează generos, rămânând deficitar și în ce privește prestanța și pregnanța personajului care greu poate fi asociat cu imaginea de june-prim.

 

Dacă soprana Corina Klein a creat o Micuță Mi agreabilă, cântând îngrijit și jucând în spiritul rolului, foarte tânăra Iuliana Stârlea nu a lăsat să se ghicească nicio clipă faptul că se afla în debut absolut, siguranța și suplețea cu care a creionat simpaticul personaj, dar și glasul frumos, flexibil în nuanțe și expresie, aducându-i nu doar succesul deosebit, ci și recunoașterea ei ca un talent extrem de promițător care... s-a devoalat în acea seară. În Gustav, Mugurel Oancea s-a apropiat mai mult de tipul junelui comic, având și o undă de umor și replică (vorbită) bine rostită, dar și vervă în joc, iar Claudiu Bugnar a fost mai rezervat, apariția sa scenică fiind destul de departe de latura amuzantă pe care ar trebui să o afișeze locotenentul destul de superficial și... amorez.

 

Un personaj "de culoare" - Eunucul șef - aduce și nota de umor necesară în toată curgerea unui subiect cu încărcătură "în tonalitate minoră", mai îngroșat și agresiv-grosier, sugerând reacții de samurai în versiunea Andreeei Gurguiatu, mult mai temperat și relaxat în interpretarea simpaticei Andromeda Nemeș, pe care sincer am preferat-o în rol. L-am regăsit pe Mugur Curelaru cu aceeași vervă dintotdeauna, acum în rolul de proză al bătrânului Ferdinand Lichtenfels, iar pe Cristian Fieraru în Tschang, parcă prea sfătos într-un personaj conceput de autor în puternic contrast cu toate celelalte, dur și chiar amenințător în relația sa cu intruziunile "europene" în lumea tradițiilor de mii de ani.

 

Dacă D-na Hardegg a fost abordată de Iulia Pârlea sau de Mariana Tomescu, iar Generalul a fost când Aurel Aron, când Paul Tomescu, în alte roluri au apărut aceiași soliști în ambele distribuții - Dorin Iuga (Consulul), Mihai Burlacu (Valetul), Prietene - Alina Ichim, Mihaela Marele, Anca Manea, Geanina Tomescu - în timp ce în Mirese am apreciat grația balerinelor Diana Drăgan, Cristina Rotundu, Melania Condoiu, Mihaela Fărcășanu sau, în cea de a doua seară, în "formula" Alexandra Scriminț, Meda Enăcache, Miruna Moldoveanu, Nicoleta Sasu, într-o coregrafie "orientală" de efect. Corul a sunat bine (pregătit de Ciprian Țuțu), orchestra a susținut cu precizie și evoluțiile vocale și secțiunile "simfonice" (poate ușor ezitant în uvertură), sub conducerea fermă a dirijorului Traian Ichim, coordonând cu precizie relația fosă-scenă, rezolvând eficient eventualele aproximații ale unor soliști, construind astfel, și în plan muzical, un spectacol omogen, dens și atractiv, care a captat atenția și a transmis acea atmosferă atât de specială, cu momente realmente emoționante.

 

Festivalul de la Brașov s-a încheiat astfel "în forță", cu o producție de mare impact, extrem de bine pusă la punct, lucrată cu plăcere și devoțiune, aș spune chiar cu entuziasm, interpreții fiind cuceriți de regia lui Tiberius Simu care, prin tot ce a realizat în ofertanta și... riscanta operetă Țara surâsului, a dovedit din plin că este, într-adevăr, un regizor talentat, inteligent, ingenios, deopotrivă charismatic și cu o manieră de lucru care, cu siguranță, nu poate lăsa pe nimeni indiferent. O reușită în care, ca de altfel în întreg festivalul, s-a implicat în varii moduri (și) directorul artistic Ovidiu Mezei, meritând, la rândul său, toate felicitările pentru performanțele artistice ale ansamblului, pentru alegerea inspirată a oaspeților și pentru faptul că a inclus în repertoriu o lucrare "de cursă lungă" pe afișul Operei brașovene.


Anca Florea