Ultimul spectacol de operă pe care l-am urmărit şi l-am comentat în acest spaţiu a fost Bărbierul din Sevilia de Rossini de la Gran Teatre del Liceu din Barcelona. Afirmam atunci că, acel Bărbier, este exemplul ideal pentru cum NU se pune în scenă o partitură de teatru liric, iar motivul principal era serioasa dezechilibrare a balanţei în favoarea aspectului teatral în detrimentul muzicii. Dar iată că, la scurt timp, echilibrul universal a tot şi a toate, îmi oferă exemplul ideal pentru spectacolul de teatru liric PERFECT. Este vorba de producţia Macbeth pe care am urmărit-o sâmbătă, 11 octombrie, în transmisie directă de la Metropolitan Opera House din New York, în cadrul programului MET 2014-15 Live in HD.

Să pornim de la partitură

Macbeth (premiera la Florenţa, Teatro della Pergola, sub bagheta compozitorului, în 14 martie 1847) marchează prima întâlnire a lui Giuseppe Verdi cu lumea lui Shakespeare, scriitorul pe care muzicianul l-a admirat constant, de-a lungul întregii vieţi. Piese de teatru precum Regele Lear, Furtuna sau Hamlet l-au inspirit fără însă ca proiectele să fie finalizate. Apoi, 40 de ani după Macbeth, Othello (1887) şi Falstaff (1893) vor fi capodopere în care muzica se ridică cert la valoare cuvântului genialului dramaturg englez. Deocamdată însă, în lista creaţiei lirice verdiene, Macbeth, conceput pe un excelent libret semnat de Francesco Maria Piave (la realizarea căruia contribuţia lui Giuseppe Verdi a fost majoră), nu este (încă) una dintre marile reuşite totale. Partitura este tributară unui manierism tradiţional în care, printre altele, acompaniamentul orchestral, cu câteva excepţii, nu este decât acompaniament, şi unele melodii sunt doar… melodioase. Nu este însă mai puţin adevărat că în Macbeth există fragmente muzicale de o grandoare tragică aproape neegalată de nicio altă pagină verdiană. Mă refer la duetul cumplit dintre Macbeth şi soţia lui, imediat după aflarea morţii lui Duncan, în primul act, la scena banchetului şi la apariţia spectrului lui Banquo, în actul secund şi mai ales la extraordinara arie scrisă pentru o Lady Macbeth somnambulă, în ultimul act, în care subtilitatea scriiturii vocale ca şi forţa acompaniamentului orchestral, conturează sonor portretul halucinant al unui personaj profund negativ, de-a dreptul diabolic.

Trebuie recunoscut şi spus cu voce tare că notorietatea şi succesul de care această operă se bucură astăzi în întreaga lume sunt asigurate mai ales de virtuţile teatrale ale partiturii la care se adaugă desigur, câteva momente muzicale de excepţie. Povestea unei lupte sângeroase pentru coroană, în care conştiinţa şi sentimentul de vinovăţie declanşează drame interioare puternice este, pentru o scenă de teatru şi, în cazul particular al operei verdiene, de teatru liric, extrem de ofertantă. Deloc uşoară este însă sarcina interpreţilor. Şi aici, rolul Lady Macbeth se evidenţiază pregnant. Cea mai bună dovadă, aria din ultimul act în care jocul actoricesc ca şi dificultăţile scriiturii muzicale - vocii i se cere să se mişte cu aceeaşi lejeritate şi aceeaşi expresivitate atât în registrul acut cât şi în cel grav, de mezzo-soprană - nu sunt la îndemâna multor cântăreţe.

Anna Netrebko în cel mai greu rol pe care l-a jucat până acum

Surpriza a fost enormă atunci când Anna Netrebko a anunţat că va apărea în rolul Lady Macbeth. Până acum, splendida cântăreaţă a cucerit întreaga lume cu roluri ca Adina, Norina, Elvira, Julieta sau Manon. Din repertoriul predominant dramatic îmi amintesc doar de Anna Bolena în 2011 şi de Tatiana din Evgheni Oneghin, în 2013. Nimic nu semnala o posibilă apropiere a Annei Netrebko de un rol ca Lady Macbeth. Şi totuşi! După doi ani de muncă intensă, soprana a uimit şi entuziasmat prin evoluţia ei în spectacolul de debut din luna iunie a acestui an 2014, pe scena Operei Bavareze de Stat din München. A urmat seara zilei de 24 septembrie de pe scena de la MET. Cronicarii s-au întrecut în elogii potenţate şi de surpriza reuşitei absolute într-un demers privit de toţi cu imensă suspiciune. Cred că tot ce se putea spune a fost spus atunci: "ai ştiut de la prima scenă că rolul este al ei!" (Anthony Tommasini, The New York din 25 septembrie); "Un triumf, printre cele mai mari din istoria recentă a scenei de la MET! " (Manuela Hoelterhoff în Bloomberg News din 26 septembrie); Anna Netrebko ne-a oferit "una dintre cele mai electrizante nopţi din istoria recentă a operei" (Francisco Salazar în Latin Post din 25 septembrie)...

Incontestabil, Anna Netrebko se află într-un moment de culme al carierei sale. Este o artistă împlinită întru totul atât vocal, cât şi actoricesc. Inteligenţa cu care abordează rolurile dublată de talentul şi de vocea splendidă pe care o foloseşte cu o tehnică impecabilă, bogăţia şi diversitatea repertoriului, îi conferă, în acest moment, statutul de unicat în contextul scenei lirice internaţionale. Această Lady Macbeth este cel mai greu rol pe care l-a cântat până acum, recunoaşte Anna Netrebko. Se pare însă că viitorul îi rezervă confruntări şi mai mari. Cu câteva zile în urmă, celebrul dirijor Christian Thielemann anunţa public decizia sa de a face, în 2016 la Dresda şi un an mai tîrziu la Bayreuth, un nou Lohengrin cu cuplul Netrebko - Beczala. O provocare fantastică! Revenind la Verdi, soprana recunoaşte că, după Giovanna d'Arco (Salzburg, 2013) şi Trubadurul (Berlin, 2013), se va mai apropia de creaţia maestrului italian, cel mai probabil doar de două ori. Unul dintre cele două roluri va fi cu siguranţă, Aida.

Distribuţie de prim rang

Întreaga distribuţie a spectacolului Macbeth de la MET a fost de prim rang. În rolul titular, baritonul Zeljko Lucic, Rene Pape în Banquo şi Joseph Calleja în Macduff. Peste toţi însă a strălucit copleşitor Anna Netrebko ajutată desigur, mult, de partitura verdiană. La pupitrul orchestrei s-a aflat dirijorul Fabio Luisi şi, în viziunea sa precisă, curată, în cel mai autentic stil italian/verdian, componenta instrumentală a spectacolului a fost impecabilă, contribuind substanţial la succesul serii.

Mi-am început comentariul vorbind despre teatru şi îl închei în aceeaşi cheie. Acest spectacol de la MET nu este nou, premiera sa a avut loc în anul 2007. Regia este semnată de un magician al scenei de teatru, Adrian Keith Noble, între 1990 şi 2003 directorul celebrei companii Royal Shakespeare Company. Adevărat om de teatru, Noble s-a apropiat de partitura verdiană cu tot respectul cuvenit atât lui Shakespeare, cât şi muzicii. L-a secondat în acelaşi spirit scenograful Mark Thompson, care semnează atât decorurile, cât şi costumele. Imaginea dominantă este cea a lemnului, a pădurii, chiar şi în scenele de interior - camera în care se comite asasinatul este delimitată de trunchiuri groase printre care abia se vede patul şi cel care doarme în el. În scenele de magie, grotescul se amestecă minunat cu poezia. Iar metafora nenumăratelor scaune pe care Lady Macbeth păşeşte în delirul său somnambulic este splendidă - scaune de lemn, făcute de mâinile oamenilor care le aduc ei înşişi şi le pun sub picioarele ei şi peste care criminala păşeşte copleşită de grozăvia faptelor comise.

Minunea de la Metropolitan Opera din New York

Măiestria directorului de teatru Adrian Keith Noble se face simţită în fiecare gest şi cuvânt rostit/cântat pe scenă. Nimic însă nu atinge/deranjează substanţa şi frumuseţea muzicii. Este condiţia esenţială pentru reuşita unui spectacol de teatru muzical. Şi dacă regizorul are şansa să lucreze pe un text shakespearian, să aibă pe scenă cântăreţi-actori uriaşi precum Netrebko, Zeljko Lucic, Rene Pape, în fosă o orchestră ca cea de la MET şi un dirijor de talia lui Fabio Luisi atunci… se întâmplă cu adevărat minunea la care am asistat în seara zilei de sâmbătă, 11 octombrie 2014, şi care a fost Macbeth pe scena de la Metropolitan Opera din New York.