ACUM:
7.00
Musica viva
Matinalul altfel marca Radio România Muzical.
Urmează: 9.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 9.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

'Bărbierul din Sevilia' la Barcelona sau 'Despre cum teatrul poate face muzica să tacă'

Bookmark and Share
Publicat: duminică, 28 Septembrie 2014 , ora 18.21

Înainte de, cu mare fast, anunțata premieră cu Traviata de Verdi (14 - 29 octombrie cu Patrizia Ciofi, șase spectacole și Elena Moșuc, cinci spectacole, în rolul titular), adevărata deschidere a sezonului 2014 - 2015, în luna septembrie, pe scena de la Gran Teatre del Liceu din Barcelona a fost prezentat opt ori un mai vechi Bărbier din Sevilia de Rossini. Am fost în sală în seara zilei de miercuri 18 septembrie. Mă așteptam la ceva special și neobișnuit căci regia a fost semnată de Joan Font, directorul grupului Els Comediants, din 1971 una dintre mândriile culturii catalane, care și-a pus semnătura pe multe evenimente spectaculoase, printre acestea ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice de la Barcelona (1992). Teatralitatea dusă până la extreme este principalul instrument de lucru al regizorului Joan Font. Teatralitatea dusă până la extreme a marcat puternic și definitiv și producția cu Bărbierul din Sevilia pe care o comentez. Cu cerințe care, în majoritatea lor, nu au ajutat deloc partitura rossiniană să strălucească. Dimpotrivă.

În cele peste 150 de minute de muzică (o singură pauză de o jumătate de oră la minutul 93!), scena este supraaglomerată cu personaje care, tot timpul, fac câte ceva. Regizorul de teatru a ales să miște, să joace cu sau fără rost, fiecare notă. Imaginația zboară liber, fără limite. Impunând mișcare complicată, omul de teatru ignoră muzica. Pe parcursul celebrei arii cu care simpaticul Figaro își face intrarea în primul act, inspirat de text, regizorul multiplică la propriu personajul și astfel, în jurul cântărețului, apar pe rând alți Figaro, unul care bărbierește, unul care ondulează peruci, altul care scrie o scrisoare și altul care discută pe șoptite cu un cavaler; totul culminează cu o mulțime agitată ce urmărește un Figaro ce încearcă disperat să scape. În toată această agitație mută dar copleșitoare vizual, din muzica lui Rossini nu mai rămâne nimic. În timp ce Rosina își cântă marea arie, în jurul fetei se agită perfect coordonat cu ritmul muzicii, o armată de servitori. Cam la jumătatea ariei, cu un zgomot puternic, o imensă perdea este dată la o parte și, în strălucitoarea lumină a zilei, se văd doi servitori cu apariții de… rățoi, care spală sistematic frunzele unui copac. Evident, privirile publicului sunt atrase cu forță de magnet iar biata Rosina practic… nu mai există.

Pe fantasticul și complicatul final al actului secund, din momentul în care garda apare, toată atenția aceluiași public se concentrează asupra unui uriaș candelabru care este ridicat deasupra scenei și în care, legănându-se periculos, unul dintre cei doi servitori-rățoi curăță brațele și ornamentele complicate, aprinde becurile, mai alunecă, mai cade caraghios, mai face giumbușlucuri de tot felul… Ochii nu se pot desprinde de această joacă amuzantă în timp ce urechile sunt complet astupate. La fel se întâmplă și în cele câteva momente ale ariei Bertei când, pe pianul imens din mijlocul scenei, este întinsă o saltea și, în așternuturile învolburate, dispar un el și o ea, într-o acțiune fără echivoc.

Cu siguranță, acest Bărbier de la Barcelona este o demonstrație de virtuozitate teatrală, în orice clipă, în orice loc, cu orice preț. Un spectacol în care muzica se rătăcește și se pierde la fiecare cotitură. Pentru mine, exemplul perfect pentru cum nu trebuie abordat, gândit, făcut un spectacol de teatru liric. Din păcate, în aceste condiții vitrege, muzicienii nu au avut forța și virtuozitatea care să le permită să iasă, totuși, în prim plan.

Spectacolul este o coproducție între Houston Grand Opera, Canadian Company, Opéra National de Bordeaux și Opera Australia. În fosă și pe scenă s-au aflat Orchestra simfonică și Corul de la Gran Teatre del Liceu. Dirijorul Giuseppe Finzi a ales să respecte datele partiturii rossiniene originale, ignorând salturile pe care practica (rațională!) de spectacol le-a impus de-a lungul timpului. Rezultatul - o partitură mult prea lungă, cu repetiții nesfârșite și care, la final, oferă publicului încă o arie a Contelui Almaviva grea, luuuuuungă și statică. Însuși compozitorul a remarcat inutilitatea acestui moment muzical pe care l-a desprins din Bărbier și la repoziționat în finalul altei opere, Cenușăreasa. Mai mult, pentru a da numeroșilor figuranți-actori timpul necesar să își desfășoare jocul, dirijorul rărește tempourile pierzând, de multe ori, scânteia și verva rossiniene ca și suflul cîntăreților.

În rolul Contelui Almaviva l-am ascultat pe tenorul argentinian Juan Francisco Gatell. Baritonul spaniol cu frumoasă carieră americană Carlos Chausson a dat glas și viață lui Don Bartolo. Mezzosoporana italiană Annalisa Stroppa a cântat rolul Rosinei. Baritonul italian Mario Cassi își face cu Figaro debutul pe scena de la Gran Teatre del Liceu. Basul canadian John Relyea a venit la Barcelona direct de la Metropolitan Opera House din New York pentru a interpreta rolul Basilio. Mezzosoprana catalan-aregentiniană Marisa Martins a fost aleasă pentru rolul Berta. Cu excepția celor doi bași care reușesc evoluții extraordinare, restul cântăreților sunt onești dar lipsiți de strălucire, în datul lor inițial. Copleșiți de tot ce se întâmplă în jur, rare sunt momentele în care vocile lor mai ajung până la public. Marele pierzător al acestui Bărbier barcelonez este Gioacchino Rossini.

Cristina Sârbu