ACUM:
19.00
Seara de operă
Marile spectacole ale prezentului, în direct sau înregistrate.
Urmează: 22.00 Grădina de... sunete (R) Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă.
Apoi: 0.00 Nocturn jazz Portrete ale celor mai importanți oameni din jazz.

Arhivă : Cronici Înapoi

Faust la Opera Națională București

Bookmark and Share
Publicat: luni, 24 Martie 2014 , ora 12.37

După o nemotivată absență din repertoriul curent al Operei Naționale București (oricum incredibil de restrâns de o vreme), producția cu Faust de Gounod, în regia lui Alexandru Tocilescu, deosebit de apreciată încă de la prima reprezentație, a fost reluată în toamna trecută, apoi din nou… uitată, pentru ca după multe luni să fie readusă pe scenă, în două spectacole (să spunem) succesive, dar cu distribuții în mare parte identice.

Pe lângă faptul că partitura este foarte îndrăgită de melomani, iar montarea - chiar dacă și-a pierdut din densitate, multe repere devenind… aleatorii -, rămâne atractivă, cota de interes a fost subliniată și de invitarea unor soprane din țară pentru dificilul rol Margareta, precum și de câteva debuturi în personaje de prim plan sau doar episodice. Privite în ansamblu, cele două reprezentații s-au derulat cu acuratețe, fără "surprize" sau neîmpliniri flagrante sub aspect muzical, corul (pregătit dintotdeauna de maestrul Stelian Olariu) și orchestra sunând omogen și expresiv, bagheta experimentatului Adrian Morar reușind să coordoneze cu precizie și fermitate relația fosă-scenă, asigurând și cursivitatea și chiar diversitatea coloristică necesară, fără decalaje, ceea ce, trebuie să recunosc, este o adevărată performanță. Dar dirijorul știe (și) să urmărească soliștii, să-i susțină și să se plieze eficient în raport cu maniera lor de cânt, așa încât totul a "curs" firesc, oferind astfel publicului superba muzică romantică în datele sale definitorii, în ciuda faptului că parte dintre interpreți au preferat să cânte cu excesiv de multă… discreție, considerând, probabil, că așa pot realiza specificul stilului francez, care într-adevăr cere finețe, subtilitate, eleganță în frazare, ceea ce nu este echivalent cu reținerea vocală cvasi-permanentă.

Personajul Margareta a fost întrupat, în prima seară, de către Anda Pop, invitată de la Brașov, revenind pe scena bucureșteană după o nedreaptă absență (dar… nu din vina sa), abordând partitura într-un crescendo gradat continuu, de la delicatețea și cântul abia șoptit, cu scurte momente de relevare a amplitudinii vocale, până la finalul care a dorit să fie dramatic, punându-și astfel în valoare glasul generos și calitativ; am apreciat sensibilitatea, frazarea elegantă, sublinierea sensurilor fiecărui cuvânt, cumva introspectiv, chiar dacă în arie sau în scena din biserică așteptam o mai subliniată desfășurare, marcată fie de exuberanță, fie de disperare. Jocul său a fost nuanțat, trecând de la tânăra naivă și plină de viață, cu o tentă de cochetărie "bine temperată", la femeia abandonată, resemnată, apoi cu mințile rătăcite, însă cu o luminare vocală în clipa mântuirii. În cel de al doilea spectacol, Ecaterina Lal-Coresi, debutând la ONB, i-a surprins plăcut pe cei care o ascultaseră încă din anii studenției, glasul său lirico-lejer împlinindu-se acum, parcurgând cu rigoare și atenție discursul muzical, întâmplător sau nu apelând de asemenea la nuanțele estompate, etalând, la rândul său, o pronunție frumoasă în limba franceză, frazând adecvat, deși linia melodică a fost uneori întreruptă de respirații ce nu-și aveau locul, iar acutul a rămas la limita stridenței; o apariție dezinvoltă, respectând cerințele regizorale, dar și ea departe de timiditatea copilei pe care a imaginat-o cândva Goethe, traversând însă credibil transformările, maturizarea și suferințele femeii pururi îndrăgostite, cu un firesc demn de relevat.

Un alt debut l-a adus pe Marius Boloș în solicitantul rol Mefisto, programat inițial în cea de a doua seară, intrând însă pe neașteptate în prima reprezentație, înlocuindu-l astfel pe Horia Sandu, care s-a îmbolnăvit; în treacăt fie spus, programul de sală îl menționează în debut… după ce apăruse deja în rol, deși din câte știu "fluturașii" se tipăresc în preziua spectacolului, deci modificarea ar fi trebuit să fie posibilă. Cu siguranță cunoștea bine mișcarea și jocul personajului, astfel încât a punctat cu conștiinciozitate toate gesturile și atitudinile cerute de regie, avantajat și de alura sa impozantă, dar în plan vocal a rămas excesiv de rezervat, optând pentru cântul adesea șoptit, nu doar în aparte-uri, ci și în secvențele care impuneau anvergură și chiar accente terifiante, acestea… lipsind cu desăvârșire. Dacă la debut am crezut că se menajează sau că este ușor ezitant, la următoarea apariție m-am convins că, de fapt, așa și-a construit partitura, în sonuri miniaturale, cu prea puține elemente de forță, demnă de remarcat fiind totuși atenția acordată expresiei cuvântului, cu inflexiuni și insinuări binevenite, glasul rotund și cald, de bas cantabil, precum și temperamentul său blajin, negăsindu-și locul într-un personaj malefic, sarcastic și dur.

O surpriză deosebit de plăcută a fost, pentru mine, baritonul Șerban Vasile în Valentin, rol în care, la rândul său, a apărut pentru prima oară, vocea sa generoasă, amplă, căpătând un plus de strălucire și prin frazarea excelent condusă și prin expresia și implicarea perfect adaptată de la un tablou la altul, departe de schematismul "etalat" în alte roluri, succesul fiind incontestabil în ambele spectacole, într-o partitură care se potrivește timbrului său calitativ, dându-i posibilitatea să-i reliefeze lirismul și bogăția armonicelor, câștigând totodată un legato pe care până acum îl așteptasem zadarnic, datorat probabil (și) experienței dobândite pe scene din străinătate, alături de dirijori și parteneri de cotă. Dacă va continua să meargă pe acest drum, prioritar în roluri "de linie", va avea toate șansele unei cariere interesante.

Seria noutăților a continuat cu apariția baritonului Florin Simionca în secundarul Wagner, conturat cu siguranță și voce plăcută, rol în care ulterior a evoluat Daniel Filipescu, apoi mezzosoprana Sidonia Nica a devenit, pentru prima oară, Siebel, un travesti bine realizat, dar cu dificultăți vocale datorate, poate, și țesăturii ingrate, pe care însă Antonela Bârnat a depășit-o cu brio, având un glas mult mai maleabil și egal în registre, cu acut sigur și grave deloc forțate.

Alături de aceștia, tenorul Robert Nagy, invitat pentru rolul titular, în care a repurtat un succes de marcă și în premiera din 1998, a avut avantajul experienței îndelungate, inclusiv în teatre europene, unde și-a perfecționat, în timp, mai ales latura interpretativă, deprinsă cu inteligență și determinare, adaptându-și datele vocale de care dispune la ora actuală unei tratări ferite de riscuri, creionând un Faust poate mai incisiv, nerăbdător și agitat în relația cu Mefisto, dar pasionat și sincer față de Margareta, un Faust "al său", foarte personal, permanent sub control, penetrant și, în plan scenic, mereu o prezență pregnantă, contrastând puternic în raport cu bătrânul savant, excelent realizat în Prolog. Și-au reluat personajele, de asemenea în ambele seri, și mezzosoprana Adriana Alexandru, agreabilă Martha, cu umor și elemente de compoziție, dar și mai toți balerinii din Noaptea Valpurgiei, tablou care, deși coregrafia Alexei Mezincescu nu este nici ofertantă, nici ingenioasă, cu atât mai puțin spectaculoasă, a constituit o "pată de culoare"; Călin Rădulescu sau Virgil Ciocoiu au interpretat, rând pe rând, rolul Antonio, în compania aceleiași Bianca Stoicheciu - Cleopatra - într-un cuplu de efect, dansând deopotrivă Bogdan Plopeanu (Lais), Shohei Horiuchi (Inocentul), Magdalena Rădulescu, Cătălin Caracaș, Gabriel Luca, Shohya Oheda (Flăcăruia), Oana Bădănoiu (Balerina), Ileana Sora (Astarteea), Beatrice Șerbănescu (Fryneea), în timp ce Rebecca Haw a fost pentru prima oară Frumoasa Elena.

În fața unei săli cu prea multe scaune goale sau, dimpotrivă, arhiplină, reprezentațiile cu Faust, deși într-o viziune mai curând miniaturală în plan muzical, iar ca imagine scenică parcă trase "la indigo", au propus distribuții echilibrate, cu voci frumoase și joc de scenă variat, cu noutăți în general interesante, dar și cu mulți invitați, ceea ce, în principiu, ar fi lăudabil, dacă nu am remarca din nou faptul că programarea soliștilor angajați ai teatrului rămâne precară, devenind chiar o constantă în stagiunea curentă. Este însă o altă discuție…

Anca Florea