ACUM:
17.00
Perpetuum mobile
Actualitate, muzică bună, educație și ... un tonus optimist la final de zi.
Urmează: 18.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 18.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

A șasea producție în șase luni

Bookmark and Share
Publicat: marți, 7 Mai 2013 , ora 11.30

Greu de crezut, la sfârșit de aprilie, Opera din Iași a invitat publicul la cea de a șasea premieră a stagiunii, ritmul de lucru fiind, astfel, năucitor, atât pentru ansamblu, cât și pentru tehnicieni și pentru toți cei implicați în "ridicarea" unei producții, orchestra, corul și chiar parte dintre soliști trecând rapid de la o scriitură la alta, schimbând stiluri și maniere de cânt extrem de diverse, repetând, în paralel, și pentru Indiile galante și pentru Troienele, apoi pentru musicalul Sunetul muzicii și opera Aida, în timp ce balerinii pregăteau și D'ale carnavalului și Giselle.

Dorind să onoreze "Anul Verdi" printr-o creație monumentală deopotrivă sub aspect muzical și scenic, managerul Beatrice Rancea a optat pentru Aida, partitură readusă astfel în repertoriul teatrului după câțiva ani de absență, acum într-o nouă montare semnată de regizorul Andras Kurthy, invitat din Ungaria, cel pe care în trecuta stagiune l-am apreciat superlativ pentru cuceritoarea punere în scenă a Elixirului dragostei la Opera Maghiară din Cluj. De această dată, vizunea sa a rămas pe coordonate clasice, reducând la limită relațiile între personaje, "scăpând", spre surprinderea mea, destule greșeli sau stângăcii în atitudini sau amplasament, pentru că, spre exemplu, Mesagerul intră calm, relaxat, deloc "epuizat" de lungul drum, adresându-se soldaților și poporului, nicidecum Regelui, apoi, în "tabloul triumfal", acesta stă pe tron, dar fiica sa, Amneris, este plasată pe trepte, culmea, alături de… sclava Aida, ambele pierzându-se printre însoțitoare sau soldați; în scena următoare - "tabloul Nilului" - Amneris apare purtând rochia albastră din secvența precedentă, intră în templu pentru a se ruga, dar iese… într-o elegantă rochie neagră, rezultând că și-a schimbat veșmântul… în templu, iar în tabloul final, un cadru îngust, închis de un perete (de piatră), reprezintă mormântul în care este condamnat Radames, surpriza fiind "glisarea" peretelui pentru a intra Aida, ca și cum ar mai fi existat o încăpere adiacentă etc.etc. De ce copiii egiptenilor se joacă "în horă", de ce "prizonierii" eliberați rămân pe loc, de Aida nu se duce spre ei (deși sunt din țara sa natală), preferând să mângâie micii egipteni, de ce Amonasro are o perucă "fioroasă", dar poartă o elegantă mantie, neafectată de lupta crâncenă, de ce pe unele scuturi (diferențiate ca desen probabil în funcție de "detașamente") apare un simbol ce trimite la… Woody? Sunt detalii care contează (și… deconcertează publicul neavizat), dar care pot fi remediate ușor.

Pornind de la intenția de a realiza o ambianță monumentală, decorul (Laszlo Szekely) sugerează construcții masive, posibil din marmură (deși structurile - coloane, ziduri imense, scări - sunt din lemn), care se depărează sau se îmbină pentru a marca spațiul în care se derulează acțiunea, de efect fiind, spre exemplu, deschiderea prin care este adus eșafodajul din "scena Consecrației", pe care se află parte dintre preoți, dar și Marea Preoteasă (soprana Ana-Maria Donose), aceasta cântând deci în scenă, nicidecum din culise, așa cum se petrece în general; de altfel, și în "tabloul Judecății", preoții și Radames evoluează în fața publicului, aspect mai puțin uzitat, dar nu fără precedent. Mișcarea modulelor permite schimbarea rapidă a locației, asigurând fluența acțiunii, interesantă fiind și deplasarea către centrul scenei a cadrului-mormânt, ieșind parcă din zidul-monolit al posibilului templu. Reușită a fost și ambianța actului III, pânza de fundal imaginând Nilul pe care plutește barca din care coboară fiica faraonului, totul guvernat de o imensă lună plină; nu știu însă de ce penumbra firească în noapte, lasă locul luminii puternice, deși eroii ar fi trebuit să se ascundă în întuneric.

Costumele (schițate de Zsuzsanna Kiss) sunt viu colorate, cu mult "aur" și sclipiri din abundență, într-o gamă stilistică eterogenă, alăturând repere posibil din Egiptul antic, rochii de seară superbe (purtate însă de… sclava Aida!), albul robelor preoților, albastrul intens și turcoaz pentru însoțitoarele lui Amneris, roșul intens al balerinelor care se mișcă grațios, simpatic, chiar dacă fără vreo legătură cu festivitățile din Triumfal, amintind (și) de celebrii "șoricei" în "camera lui Amneris" (coregrafia Adrian Mureșan, de la Opera Maghiară din Cluj).

Sub aspect muzical, trebuie remarcat faptul că orchestra a sunat foarte bine, riguros, cu o paletă expresivă diversă și bogată, dirijorul David Crescenzi reușind și o coordonare sigură între fosă și scenă. Corul a cântat, de asemenea, cu rigoare și acuratețe (maestru de cor Manuel Giugula), apelându-se și la corul de copii "Juniorii Operei" (pregătit de Raluca Zaharia). Baletul a avut farmec în sine, numeroșii figuranți s-au integrat cu aplomb în mulțimea soldaților ce ocupă scena în special în "triumfal", dar fără să o sufoce. Excelenți au fost trompetiștii (cântând pe instrumente apropiate epocii), iar distribuțiile echilibrate și de calitate. Deși în cea de a doua seară se dorea ca toți soliștii să fie "ai teatrului", probleme de sănătate au determinat solicitarea, în ultima clipă, a sopranei Carmen Gurban (care apăruse și în prima seară), reeditând succesul în dificila partitură a Aidei, glasul său calitativ, condus impecabil, cu finețe, noblețe și dramatism, oferind momente de mare frumusețe în arii, duete sau terțete, înălțându-se strălucitor peste întreg ansamblul; și tot de la Cluj a sosit mezzosoprana Liliana Ciucă, reluând, la rândul său, un personaj care, de-a lungul vremii, i-a adus multe elogii, întrupând o Amneris temperamentală, cochetă, dar și umană în ardența trăirilor sale, vocea frumoasă și egală în registre răspunzând convingător intențiilor sale interpretative. Abordând în debut riscantul rol Radames, tenorul Cosmin Marcovici a apelat la experiența sa îndelungată pentru a rezolva țesătura ingrată, poate cu o anume precauție, dar muzical și cu implicare în creionarea eroului, baritonul Oleg Ionese (de la Chișinău) având un glas tunător, potrivit unui războinic tratat totuși ca un primitiv, Daniel Mateianu fiind un impunător Rege, constituind surprize deosebit de plăcute și basul Dan Popescu în Ramfis (cu prestanța și glasul amplu cerute de rol) și tenorul Andrei Apreotesei, pentru prima oară în episodicul Mesager (etalând însă o voce sigură, robustă, cu un potențial demn de un real interes).

Un spectacol eclectic dar unitar (și nu e un paradox), propunând mult fast și "greutate", realizat într-un timp record, cu un efort adesea epuizant, ceea ce nu se dezvăluie însă celor din sală, care la final au ovaționat minute în șir, semn că s-a împlinit exact ce s-a dorit, pentru că Aida este o partitură îndrăgită de melomani, atractivă deopotrivă pentru cei ce intră poate pentru prima oară în sala de operă, pentru că ansamblul sună dens și bine pus la punct, pentru că, după cum menționam, există și o distribuție "a casei" (aspect remarcabil în sine), care a lucrat sub îndrumarea renumitei soprane Marina Krilovici, invitată special la Iași, pentru că decorurile grele (și la propriu și la figurat) și costumele multicolore (ce pot concura adesea creațiile unor designeri la modă) atrag privirea, având deci toate ingredientele unei producții care, cu siguranță, va face serie lungă.

Anca Florea