Compozitorul italian Gaetano Donizetti a adunat trei partituri lirice sub denumirea generică de "Trei Regine", o trilogia Tudorilor. Este vorba de Anna Bolena, Maria Stuarda şi Roberto Devereux. Celebra scenă de la MET şi-a propus să ofere publicului toate aceste trei titluri în viziunea unui singur regizor David McVicar şi sub bagheta unui singur dirijor Maurizio Benini. Premiera cu Anna Bolena a avut loc stagiunea trecută cu Anna Netrebko în rolul principal, acum a sosit timpul pentru Maria Stuarda pentru ca Roberto Devereux să se afle încă în stare de proiect ce urmează a fi finalizat.

Pentru MET, spectacolul Maria Stuarda (premiera mondială la 30 decembrie 1835 la celebra La Scala din Milano cu Maria Malibran în rolul titular) este o premieră absolută. Interesul publicului a fost imens, iar succesul a depăşit toate aşteptările, mai ales datorită celor două interprete ale rolurilor principale Joyce DiDonato în Maria Stuarda şi Elza van den Heever în rolul Elisabetei.

Am urmărit spectacolul în transmisie directă HD de la Metropolitan Opera din New York sâmbătă, 19 ianuarie a.c., ca de obicei, într-una dintre sălile complexului The Light Cinema de la Liberty Mall din Bucureşti. Ocazie unică şi fantastică de a participa, în timp real la un eveniment artistic de excepţie. Spectacolul a fost transmis în direct şi de către Radio România Muzical dar, în plus faţă de plăcerea audiţiei, în sala de cinematograf am avut şi plăcerea imaginii.

Ştim deja, montările de la MET sunt grandioase, impresionante - incursiunile din pauze în culise informează deseori asupra numeroaselor şi complicatelor activităţi pe care o armată de profesionişti le desfăşoară în spatele scenei. Pentru Maria Stuarda şi de comun acord cu regizorul, scenograful John MacFarlane a imaginat şi construit decoruri puţine dar masive, în culori puternice - un perete roşu-sânge dintr-o sală de palat, o pădure rară de copaci desfrunziţi dar în spate un imens cer plumburiu ameninţător, un interior stilizat de închisoare cu pereţii negri acoperiţi de scrisul mărunt ce evocă misivele pe care prizoniera le-a trimis către lumea liberă dinafară, un urcuş imens de trepte la capătul căruia se presupune că aşteaptă călăul şi Moartea. Costumele sunt ca pete de culoare ce se mişcă în acest decor - pete albe şi roşii-sânge pentru Elisabeta şi cureţii ei, pete negre cu puţin alb strălucitor pentru Maria şi însoţitoarele ei. În aceste decoruri spaţiile de joc sunt largi, dar nu întotdeauna comode. Cântăreţii trebuie să le umple şi nu reuşesc întotdeauna. Încearcă în schimb să compenseze prin forţa personajelor, frumuseţea muzicii şi calitatea interpretării vocale. Cei mai mulţi dintre ei reuşesc.

Dacă vorbim despre interpretare şi muzică trebuie să începem cu Joyce DiDonato şi rolul ei Maria Stuarda, în varianta pentru voce de mezzo (iniţal, ambele roluri feminine principale au fost scrise pentru soprane). Am urmărit-o de multe ori pe Joyce DiDonato pe scena de la MET în roluri diverse de la Octavian din Cavalerul Rozelor de Richard Strauss, în rolul tot în travesti din Le Comte Ory de Rossini şi acum în această extraordinară demonstraţie de bel canto semnată Gaetano Donizetti. De fiecare dată artista a uimit şi a încântat prin calitatea vocii, acurateţea stilistică, sensibilitatea şi veridicitatea interpretării, capacitatea de a se identifica cu un personaj. Pare că nimic nu este imposibil pentru vocea mezzosopranei americane, iar experienţa, siguranţa şi prestanţa pe care le oferă celebra scenă de la MET i-au permis artistei să crească spectaculos de la rol la rol. Cu Maria Stuarda - partitură complexă cu extreme cuprinse între disperarea celei care ştie că va muri, speranţa femeii îndrăgostite că bărbatul iubit va reuşi imposibilul şi mândria unei regine care are forţa să-şi înfrunte rivala la tron ştiind că îşi semnează definitiv condamnarea - Joyce DiDonato adaugă în repertoriul ei încă o reuşită cu adevărat extraordinară pe scena internaţională a teatrului liric.

Acest spectacol a însemnat pentru soprana sud-africană de 33 de ani Elza van den Heever debutul pe marea scenă de la MET. Un debut cu succes absolut. Bine distribuită în rol, cu un timbru vocal metalic, aproape dur care contrastează puternic cu cel al mezzosopranei, Elza van den Heever îşi construieştre şi îşi gândeşte rolul până la cele mai mici detalii. Din culise s-a aflat că nu a ezitat să îşi radă părul pentru a se apropia şi ca imagine cât mai mult de personajul pe care îl întrupează. Un mers apăsat, atitudini bărbăteşti, absenţa oricărei graţii şi o mimică deosebit de expresivă şi de mobilă definitivează exterior rolul căreia vocea care se mişcă uşor în toate registrele şi se încarcă de expresii şi culori de o mare varietate, conform trăirilor şi situaţiilor, îi conferă substanţă şi frumuseţe interioară. Am asistat pe tot parcursul spectacolului la evoluţia a două mari artiste întrupând două personalităţi puternice pe care muzica lui Donizetti le-a redat magistral.

Îm acest context, din păcate, singurul rol masculin, cel al lui Robert Dudley (Roberto) nu prea mai are şanse să se impună. De aceea, deşi muzical interpretul s-a achitat frumos de sarcina sa, de tenorul Matthew Polenzani nu îmi pot aminti decât ca despre o figură ştearsă şi chiar uşor caraghioasă în spectacol.

Despre dirijorul Maurizio Benini şi despre orchestra sa numai cuvinte de laudă. Muzicianul a dat viaţă şi sens fiecărei note înscrisă în partitură şi chiar dacă nu avea la îndemână decât un acompaniament tradiţional şi sărac, a reuşit să-i confere şi acestuia culoare şi expresivitate. Sub bagheta sa, vocile şi instrumentele s-au armonizat perfect într-o adevărată operă de artă muzicală. Aşteptăm cu interes şi curiozitate ultima componentă a acestei trilogii a Tudorilor, spectacolul cu opera Roberto Devereux.