ACUM:
13.05
Polifonii
Baroc, clasic, romantic, coral, creație și interpretare românească - înlănțuite inedit într-o nouă emisiune.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

Nume mari și voci frumoase la Opera din Munchen

Publicat: luni, 23 Iulie 2012 , ora 13.07

Prin tradiție, Festivalul de operă de la Munchen propune repere extrem de atractive, melomanii având posibilitatea să urmărească, în plină vară, mari interpreți ai scenei lirice mondiale, alături de tineri care se afirmă deja cu pregnanță. Am avut ocazia să mă aflu la Bayerische Staatsoper pentru câteva zile "pline", revenind, seară de seară, în eleganta sală a teatrului, nerăbdătoare să (re)ascult glasuri frumoase și, eventual, să (re)descopăr adevărați artiști.


Boema cu trei artiști români în distribuție

Cu multă vreme înainte, spectacolele cu Boema erau "sold out", punctul de atracție fiind, evident, apariția sopranei Angela Gheorghiu în rolul Mimi, dar cu o întreagă distribuție deosebit de omogenă sub toate aspectele, astfel încât am aplaudat, după multă vreme, o "echipă" sudată, cu soliști apropiați de vârsta personajelor, cu voci calitative, deopotrivă buni actori și, mai ales, foarte expresivi. Sub acest aspect, grupul tinerilor din mansardă a fost cuceritor, baritonul Levente Molnar impresionând în Marcello, bas-baritonul Goran Juric aducând, în Colline, o voce caldă și bogată (dar a cântat în forță celebra "arie a paltonului"), baritonul Christian Rieger a convins din plin în Schaunard, iar tenorul Joseph Calleja s-a dovedit, de această dată, mult mai implicat în rol, jucând credibil în Rodolfo, cântând de asemenea cu siguranță și chiar cu strălucire.

Pe Angela Gheorghiu am revăzut-o într-un rol de referință pentru cariera sa, evoluând cu aplomb și dezinvoltură, abordând personajul mai aproape de o midinetă veselă, fără inhibiții, deloc "bolnavă", gata să cucerească (ea însăși suflând în lumânare parcă special pentru a genera idila cu Rodolfo), departe de sensibila și discreta Mimi pe care o știm dintotdeauna, abia în actele III-IV trăind drama tinerei care suferă și iubește cu disperare; surprinzător a fost și contrastul între comportamentul său sprințar și rochiile închise până la gât (adecvate însă viziunii "clasice" a personajului), pentru ca în ultimul act, când se stinge, să poarte o rochie extrem de decoltată… Dar a cântat bine, deși nu am înțeles motivarea unor manierisme, apreciind însă siguranța și prospețimea glasului. În aceste condiții, Musetta a devenit destul de apropiată de Mimi, Laura Tătulescu fiind, la rândul său, frumoasă, elegantă, cu o voce vibrantă, așa încât s-au "potrivit" și din acest punct de vedere, aspect relevat în special în momentele de ansamblu. De altfel, întreaga distribuție a fost extrem de unitară, cu date vocale perfect echilibrate ca sonoritate. Un Benoit șters (Alfred Kuhn), asemeni lui Alcindoro (Tareq Nazmi), fără urmă de umor, un cor care a sunat bine, au colaborat cu o orchestră minunată, dar cu un dirijor (Dan Ettinger) care a optat pentru tempi diferiți de cei doriți de soliști, rezultând destule dezechilibre și precipitări; spectacolul a avut însă fluență și densitate, nerv, poezie și dramatism, derulat în regia tradițională dar foarte inspirată semnată, cu ani în urmă, de Otto Schenk, aducând atmosfera mansardei sau a dimineții de iarnă cețoasă din actul III, precum și voioșia și agitația mulțimii din actul II, unde pentru prima oară am văzut, în sfârșit, strada "în adâncime", imaginea scenei nefiind, ca de obicei, blocată în fundal de peretele tavernei.

Aplauze, ovații, bătăi din picioare au răsplătit, minute în șir, la final, o reprezentație de mare frumusețe, în care s-au regăsit trei artiști din România, toți deosebit de apreciați, pe bună dreptate, de publicul entuziast.


Celebrul Jonas Kaufmann și ciclul Călătorie de iarnă de Schubert

A doua zi, sala a fost asaltată de cei care doreau să-l reasculte pe celebrul Jonas Kaufmann, de această dată într-un program de lied, oferind, în compania excelentului pianist Helmut Deutsch, ciclul Călătorie de iarnă de Schubert, mulți descoperind acum că tenorul are, pe lângă o tehnică performantă, și un glas maleabil, o inteligență a cântului, o înțelegere a sensurilor cuprinse în fiecare cuvânt, dar și capacitatea de a reda stările, frământările și gândurile cuprinse în superbele miniaturi. Mai bine de o oră, cu un calm și o atitudine scenică rezervată, Kaufmann a convins că este un artist în cel mai bun sens al cuvântului, conferind expresia adecvată doar prin inflexiunile vocale, cu o stăpânire și o știință impecabile, fără a apela la artificii și efecte "căutate".

I-am admirat talentul și stilul, logica și simplitatea, dar nu am simțit acea stare pe care o așteptam, firesc, într-o astfel de interpretare, poate pentru că rămâne un cerebral, mai puțin implicat afectiv, dar poate și pentru că, incredibil pentru publicul munchenez, mai toți spectatorii au tușit puternic după fiecare lied, ba chiar și în timp ce se cânta, ceea ce, cu siguranță, a făcut imposibilă păstrarea liniei mari; culmea este că, la final, când aplauzele entuziaste i-au rechemat de nenumărate ori pe interpreți… nimeni nu a mai tușit și nu și-a mai suflat nasul zgomotos!...


Povestirile lui Hoffmann - o reprezentație perfectibilă

Seria tenorilor celebri a continuat și în seara următoare, când în rolul titular din Povestirile lui Hoffmann a apărut îndrăgitul Rolando Villazon, după o absență prelungită, din nou "în formă", susținând cu siguranță solicitanta partitură, chiar dacă glasul său nu mai are amploarea de altădată; de fapt, nici jocul de scenă, atât de plastic de obicei, nu a mai avut complexitatea și varietatea așteptate. Adevărul este că nici regia lui Richard Jones nu i-a permis prea mult, subliniind atitudinea poetul mai tot timpul beat, cu un aspect neglijent și mișcări dezordonate, înecându-se în băutură (și) la finalul fiecărei povești de dragoste. Mai mult, a stat aproape tot timpul cu spatele la Olympia, ascultând aria acesteia așezat pe jos, fără urmă de implicare. Și totuși, farmecul său personal a captivat…

M-am bucurat să o reascult pe tânăra soprană Brenda Rae, excepțională Olympia, jucându-se cu vocea așa cum rar am auzit, reușind să dea relief personajului doar prin cântul sclipitor și expresiv, ridicând doar mâinile, în timp ce picioarele de lemn ale păpușii erau mânuite foarte ingenios din interiorul podiumului pe care stătea.

Din păcate, Olga Mykytenko, deși a etalat un glas amplu și calitativ, a fost agitată și aproape agresivă în Antonia, "uitând" că întrupează o sensibilă și foarte bolnavă tânără îndrăgostită, cântând tot timpul în forță, alergând mult dar inexpresiv, în timp ce în Giulietta, o altă soprană - Anna Virovlansky -, a parcurs rolul cu o voce banală, ușor stridentă și cu o prezență scenică ștearsă. Nu am înțeles de ce nici măcar în Nicklaus nu a fost distribuită o mezzosoprană, Angela Brower având un glas de soprană destul de aspru, puțin flexibil, "beneficiind" de o apariție mai curând bărbătoasă. Foarte bun a fost însă basul John Relyea în cele patru roluri malefice, având personalitate distinctă și pregnanță dramatică, glasul său generos, rotund și penetrant fiind dublat de o prezență scenică impunătoare, regizorul obligându-l să asiste, la rându-i nemișcat, în prolog și epilog, la întreaga desfășurare a acțiunii… celorlalți.

Decorul unic al unei încăperi simple se adaptează de la un tablou la altul prin schimbarea "tapetului" și includerea unor minime elemente de recuzită (decoruri Giles Cadle); costumele sunt simpatice, caracterizând fiecare erou în parte (schițate de Buki Shiff), idea amuzantă a cortinetei pe care se află o pipă (din care rotocoalele de fum desenează numele fiecărei "cuceriri", care înainte de tabloul final se reîntorc în pipă), banalizându-se prin repetare; corul bărbătesc nu a prea fost la înălțime, mișcându-se automat, rămânând în stop-cadru, apoi, în "tabloul Olympiei", întregul ansamblu pare a fi un grup de elevi în vizită la atelierul de păpuși, cu băieți în pantaloni scurți și "fetițe" (toate supraponderale) cu rochițe pastelate (maestru de cor Soren Eckhoff). În rest, soliști onești dar fără relief, într-o producție inegală valoric și ca regie și ca nivel vocal, cu doar 3 "vârfuri" care, pe drept cuvânt, au stârnit ropote de aplauze, asemeni dirijorului Marc Piollet, care a coordonat cu precizie relația fosă-scenă, încercând să confere spiritul muzicii franceze unei partituri în care s-au "deschis" multe pagini în general "tăiate" (dovedindu-se și acum "în plus"), renunțându-se la altele.

Trei seri cu nume mari, cu săli neîncăpătoare, cu cerere insistentă de "bilete în plus", într-un Festival irezistibil pentru orice iubitor de operă.

Anca Florea