Prin tradiţie, Festivalul de operă de la Munchen propune repere extrem de atractive, melomanii având posibilitatea să urmărească, în plină vară, mari interpreţi ai scenei lirice mondiale, alături de tineri care se afirmă deja cu pregnanţă. Am avut ocazia să mă aflu la Bayerische Staatsoper pentru câteva zile "pline", revenind, seară de seară, în eleganta sală a teatrului, nerăbdătoare să (re)ascult glasuri frumoase şi, eventual, să (re)descopăr adevăraţi artişti.

Boema cu trei artişti români în distribuţie

Cu multă vreme înainte, spectacolele cu Boema erau "sold out", punctul de atracţie fiind, evident, apariţia sopranei Angela Gheorghiu în rolul Mimi, dar cu o întreagă distribuţie deosebit de omogenă sub toate aspectele, astfel încât am aplaudat, după multă vreme, o "echipă" sudată, cu solişti apropiaţi de vârsta personajelor, cu voci calitative, deopotrivă buni actori şi, mai ales, foarte expresivi. Sub acest aspect, grupul tinerilor din mansardă a fost cuceritor, baritonul Levente Molnar impresionând în Marcello, bas-baritonul Goran Juric aducând, în Colline, o voce caldă şi bogată (dar a cântat în forţă celebra "arie a paltonului"), baritonul Christian Rieger a convins din plin în Schaunard, iar tenorul Joseph Calleja s-a dovedit, de această dată, mult mai implicat în rol, jucând credibil în Rodolfo, cântând de asemenea cu siguranţă şi chiar cu strălucire.

Pe Angela Gheorghiu am revăzut-o într-un rol de referinţă pentru cariera sa, evoluând cu aplomb şi dezinvoltură, abordând personajul mai aproape de o midinetă veselă, fără inhibiţii, deloc "bolnavă", gata să cucerească (ea însăşi suflând în lumânare parcă special pentru a genera idila cu Rodolfo), departe de sensibila şi discreta Mimi pe care o ştim dintotdeauna, abia în actele III-IV trăind drama tinerei care suferă şi iubeşte cu disperare; surprinzător a fost şi contrastul între comportamentul său sprinţar şi rochiile închise până la gât (adecvate însă viziunii "clasice" a personajului), pentru ca în ultimul act, când se stinge, să poarte o rochie extrem de decoltată… Dar a cântat bine, deşi nu am înţeles motivarea unor manierisme, apreciind însă siguranţa şi prospeţimea glasului. În aceste condiţii, Musetta a devenit destul de apropiată de Mimi, Laura Tătulescu fiind, la rândul său, frumoasă, elegantă, cu o voce vibrantă, aşa încât s-au "potrivit" şi din acest punct de vedere, aspect relevat în special în momentele de ansamblu. De altfel, întreaga distribuţie a fost extrem de unitară, cu date vocale perfect echilibrate ca sonoritate. Un Benoit şters (Alfred Kuhn), asemeni lui Alcindoro (Tareq Nazmi), fără urmă de umor, un cor care a sunat bine, au colaborat cu o orchestră minunată, dar cu un dirijor (Dan Ettinger) care a optat pentru tempi diferiţi de cei doriţi de solişti, rezultând destule dezechilibre şi precipitări; spectacolul a avut însă fluenţă şi densitate, nerv, poezie şi dramatism, derulat în regia tradiţională dar foarte inspirată semnată, cu ani în urmă, de Otto Schenk, aducând atmosfera mansardei sau a dimineţii de iarnă ceţoasă din actul III, precum şi voioşia şi agitaţia mulţimii din actul II, unde pentru prima oară am văzut, în sfârşit, strada "în adâncime", imaginea scenei nefiind, ca de obicei, blocată în fundal de peretele tavernei.

Aplauze, ovaţii, bătăi din picioare au răsplătit, minute în şir, la final, o reprezentaţie de mare frumuseţe, în care s-au regăsit trei artişti din România, toţi deosebit de apreciaţi, pe bună dreptate, de publicul entuziast.

Celebrul Jonas Kaufmann şi ciclul Călătorie de iarnă de Schubert

A doua zi, sala a fost asaltată de cei care doreau să-l reasculte pe celebrul Jonas Kaufmann, de această dată într-un program de lied, oferind, în compania excelentului pianist Helmut Deutsch, ciclul Călătorie de iarnă de Schubert, mulţi descoperind acum că tenorul are, pe lângă o tehnică performantă, şi un glas maleabil, o inteligenţă a cântului, o înţelegere a sensurilor cuprinse în fiecare cuvânt, dar şi capacitatea de a reda stările, frământările şi gândurile cuprinse în superbele miniaturi. Mai bine de o oră, cu un calm şi o atitudine scenică rezervată, Kaufmann a convins că este un artist în cel mai bun sens al cuvântului, conferind expresia adecvată doar prin inflexiunile vocale, cu o stăpânire şi o ştiinţă impecabile, fără a apela la artificii şi efecte "căutate".

I-am admirat talentul şi stilul, logica şi simplitatea, dar nu am simţit acea stare pe care o aşteptam, firesc, într-o astfel de interpretare, poate pentru că rămâne un cerebral, mai puţin implicat afectiv, dar poate şi pentru că, incredibil pentru publicul munchenez, mai toţi spectatorii au tuşit puternic după fiecare lied, ba chiar şi în timp ce se cânta, ceea ce, cu siguranţă, a făcut imposibilă păstrarea liniei mari; culmea este că, la final, când aplauzele entuziaste i-au rechemat de nenumărate ori pe interpreţi… nimeni nu a mai tuşit şi nu şi-a mai suflat nasul zgomotos!...

Povestirile lui Hoffmann - o reprezentaţie perfectibilă

Seria tenorilor celebri a continuat şi în seara următoare, când în rolul titular din Povestirile lui Hoffmann a apărut îndrăgitul Rolando Villazon, după o absenţă prelungită, din nou "în formă", susţinând cu siguranţă solicitanta partitură, chiar dacă glasul său nu mai are amploarea de altădată; de fapt, nici jocul de scenă, atât de plastic de obicei, nu a mai avut complexitatea şi varietatea aşteptate. Adevărul este că nici regia lui Richard Jones nu i-a permis prea mult, subliniind atitudinea poetul mai tot timpul beat, cu un aspect neglijent şi mişcări dezordonate, înecându-se în băutură (şi) la finalul fiecărei poveşti de dragoste. Mai mult, a stat aproape tot timpul cu spatele la Olympia, ascultând aria acesteia aşezat pe jos, fără urmă de implicare. Şi totuşi, farmecul său personal a captivat…

M-am bucurat să o reascult pe tânăra soprană Brenda Rae, excepţională Olympia, jucându-se cu vocea aşa cum rar am auzit, reuşind să dea relief personajului doar prin cântul sclipitor şi expresiv, ridicând doar mâinile, în timp ce picioarele de lemn ale păpuşii erau mânuite foarte ingenios din interiorul podiumului pe care stătea.

Din păcate, Olga Mykytenko, deşi a etalat un glas amplu şi calitativ, a fost agitată şi aproape agresivă în Antonia, "uitând" că întrupează o sensibilă şi foarte bolnavă tânără îndrăgostită, cântând tot timpul în forţă, alergând mult dar inexpresiv, în timp ce în Giulietta, o altă soprană - Anna Virovlansky -, a parcurs rolul cu o voce banală, uşor stridentă şi cu o prezenţă scenică ştearsă. Nu am înţeles de ce nici măcar în Nicklaus nu a fost distribuită o mezzosoprană, Angela Brower având un glas de soprană destul de aspru, puţin flexibil, "beneficiind" de o apariţie mai curând bărbătoasă. Foarte bun a fost însă basul John Relyea în cele patru roluri malefice, având personalitate distinctă şi pregnanţă dramatică, glasul său generos, rotund şi penetrant fiind dublat de o prezenţă scenică impunătoare, regizorul obligându-l să asiste, la rându-i nemişcat, în prolog şi epilog, la întreaga desfăşurare a acţiunii… celorlalţi.

Decorul unic al unei încăperi simple se adaptează de la un tablou la altul prin schimbarea "tapetului" şi includerea unor minime elemente de recuzită (decoruri Giles Cadle); costumele sunt simpatice, caracterizând fiecare erou în parte (schiţate de Buki Shiff), idea amuzantă a cortinetei pe care se află o pipă (din care rotocoalele de fum desenează numele fiecărei "cuceriri", care înainte de tabloul final se reîntorc în pipă), banalizându-se prin repetare; corul bărbătesc nu a prea fost la înălţime, mişcându-se automat, rămânând în stop-cadru, apoi, în "tabloul Olympiei", întregul ansamblu pare a fi un grup de elevi în vizită la atelierul de păpuşi, cu băieţi în pantaloni scurţi şi "fetiţe" (toate supraponderale) cu rochiţe pastelate (maestru de cor Soren Eckhoff). În rest, solişti oneşti dar fără relief, într-o producţie inegală valoric şi ca regie şi ca nivel vocal, cu doar 3 "vârfuri" care, pe drept cuvânt, au stârnit ropote de aplauze, asemeni dirijorului Marc Piollet, care a coordonat cu precizie relaţia fosă-scenă, încercând să confere spiritul muzicii franceze unei partituri în care s-au "deschis" multe pagini în general "tăiate" (dovedindu-se şi acum "în plus"), renunţându-se la altele.

Trei seri cu nume mari, cu săli neîncăpătoare, cu cerere insistentă de "bilete în plus", într-un Festival irezistibil pentru orice iubitor de operă.