ACUM:
10.00
Grădina de... sunete
Lucrări integrale cunoscute din stilurile baroc-modern
Urmează: 11.55 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.
Apoi: 11.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

Festivalul Schumann de la Düsseldorf 2012 - jurnal de călătorie

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 6 Iunie 2012 , ora 11.45

Am ajuns la Düsseldorf în 24 mai 2012. Era o zi de joi însorită, de care m-am bucurat din tot sufletul după ce îndurasem zile nesfârșite de ploaie la București.

Întotdeauna când ajung într-un loc nou - și era pentru prima oară când ajungeam la Düsseldorf - încerc să-mi fac o primă impresie cât mai frustă despre viața obișnuită a orașului. Iar aici am fost surprinsă de calmul pe care la București îl întâlnim numai într-o zi de week-end.


Casa in care a locuit Schumann
Scopul călătoriei mele era clar: să asist la deschiderea Festivalului Schumann de la Düsseldorf, care anul acesta se desfășoară între 24 mai și 4 iunie. Düsseldorf, orașul de pe Rin aflat la doar 40 de km de Köln, se bucură de amintirea celor patru ani petrecuți de Schumann acolo - adică între 1850 și 1854, acesta din urmă, anul când Schumann a plecat de bună voie la Einsenstadt, lângă Bonn, la un spital de boli nervoase.

Curtea casei Schumann
Familia Schumann a schimbat la Düsseldorf nu mai puțin de cinci locuințe în acest interval - Clara Schumann nu suporta gălăgia vecinilor. Numai una dintre locuințele familiei Schumann mai există astăzi - o casă aflată pe una dintre străzile din orașul vechi, cu avantajul că avea două etaje unde membrii familiei Schumann se puteau bucura de intimitate. În curte, alte două case încă locuite astăzi și o mică grădină ruptă parcă de realitățile orașului modern.


Din taxi… la sala de concert

Taxiul m-a lăsat în fața hotelului pe care organizatorii îl aleseseră pentru mine: Hyatt Regency Düsseldorf, cel mai nou hotel de 5 stele din oraș, așezat pe o peninsulă pe Rin, cu o vedere spectaculoasă asupra întregului oraș.


Medienhafen
Hotelul cu cele 19 etaje ale sale domină portul Media - Medienhafen, adică vechiul port de pe Rin al Düsseldorfului, astăzi dezafectat, și un nou cartier de clădiri de birouri, dintre cele mai spectaculoase arhitectural. Însă, în amintirea portului de odinioară, există încă vechile macarale și șinele de tren, cu măiestrie încorporate în arhitectura urbană modernă.

La o oră după ce am ajuns la hotel, aveam prima întâlnire cu organizatorii festivalului și cu persoana responsabilă de marketing pentru turismul din Düsseldorf. Am trecut repede în revistă programul zilei - aveam programate două interviuri la Tonhalle - sala principală de concerte din Düsseldorf și unul dintre locurile de desfășurare a Festivalului Schumann, cu primul violonist din Cvartetul Emerson - Eugene Drucker, apoi cu dirijorul Ariel Zuckermann, cel care avea să conducă un ansamblu pe care-l cunoșteam de la București, din Festivalul Enescu de anul trecut - Camerata Salzburg.

Și seara, de la ora 20, urma, bineînțeles, concertul.


Oferta turistică a Düsseldorfului


Orasul Dusseldorf de pe acoperisul Hyatt Hotel
Nu am ratat ocazia de a afla mai multe despre oferta turistică a Düsseldorfului, un oraș care încă nu este una dintre destinațiile de week-end favorite din Germania, dar care are toate șansele să devină. Cum la Düsseldorf se găsește una dintre cele mai bune academii de artă din întreaga lume și una dintre cele mai bune școli de muzică din întreaga Germanie, interesul pentru cultură, în special artă și muzică, este foarte ridicat. În numeroasele muzee de artă din oraș găsești oferte pentru toate gusturile - de la marii maeștri clasici, la avangardiștii zilelor noastre. De altfel, și eu am vizitat o extraordinară expoziție "El Greco și moderniștii" despre care vă voi vorbi zilele viitoare.

Tot aici, la Düsseldorf, se află și Colegiul de muzică "Robert Schumann" - una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ muzical din Germania, unde în prezent, am aflat cu mândrie, studiază și români - chitaristul Mircea Gogoncea este unul dintre ei.


Pe malul Rinului
Düsseldorful, cu partea veche a orașului - Altstadt - este o destinație perfectă de week-end pentru cei care iubesc natura spectaculoasă, cu Rinul curgând repede spre nord, cu o viață socială plăcută (această parte din Düsseldorf este numită în glumă și cel mai lung bar din lume) și cu evenimente culturale la fiecare colț de stradă. Un oraș practic distrus în timpul celui de-al doilea război mondial, care astăzi este un important centru de business în lumea modei - cele mai importante branduri au birouri și magazine aici, și în același timp, o destinație culturală vibrantă, foarte în ton cu gusturile zilelor noastre. Și dacă mai adăugăm și faptul că de aici pleacă și cursele care fac croaziere pe Rin, avem un tablou perfect pentru o destinație de week-end.


La Tonhalle


Tonhalle - vedere de pe Rin
După o lungă plimbare prin centrul vechi al orașului, am ajuns la Tonhalle, cea mai mare și importantă sală de concerte din oraș, cu o arhitectură aparte. Clădirea a fost ridicată în 1926 ca parte a unui complex în care s-a organizat atunci o expoziție mondială - era un Planetariu și tavanul înalt pe care scânteiază stelele este la fel de uimitor și astăzi. Acum o sală de concerte cu aproape 2000 de locuri, Tonhalle a necesitat investiții în ceea ce privește acustica, finalizate cu succes.

Am fost condusă într-o cameră de repetiții. Urma să îi iau un interviu lui Eugene Drucker, primul violonist al Cvartetului Emerson, consider, unul dintre cele mai bune cvartete de coarde la nivel mondial. Și nu vorbesc aici despre semnele acestei recunoașteri, adică - de exemplu, cele 10 premii Grammy obținute de-a lungul carierei de 35 de ani, dintre care două pentru cel mai bun album de muzică clasică - Cvartetul Emerson este singurul ansamblu de muzică de cameră din lume care are un asemenea palmares.

Eram deci, foarte emoționată. Cunoșteam parte dintre înregistrările cvartetului Emerson - prezentasem chiar pentru Radio România Muzical ultimul lor disc premiat cu Grammy - Intimate letters - cu lucrări de Janacek și Martinu. Știam despre Cvartetul Emerson că a fost și invitatul festivalului Enescu - au susținut un recital la Ateneu în 6 septembrie 2005.


Eugene Drucker
: Am fost foarte impresionați de festival în sine, am fost tratați bine. Eu și celălalt violonist din cvartet, Philip Setzer, am avut o studentă violonistă din România, Irina Gruia, la Hartford University, unde predau. Ea s-a întors în România și atunci, în 2005, când am cântat noi la București, ne-a invitat la un restaurant unde se cânta muzică populară și se și dansa. Ceea ce a fost foarte interesant pentru noi. Desigur, iubim muzica din estul Europei și opinia mea este, deși unii s-ar putea să nu fie de acord cu mine, că cea mai interesantă muzică populară o găsești în Europa de est. Poate și pentru că iubesc atât de mult muzica lui Bartok, pentru mine este cel mai mare compozitor al secolului XX și ceea ce a făcut în domeniul cercetării etnomuzicologice este uimitor.

Desigur, subiectul legăturii prim-violonistului Cvartetului Emerson, Eugene Drucker, cu muzicienii români, nu putea fi ocolit.


Eugene Drucker
: Radu Lupu este român. L-am întâlnit odată. Eram la o recepție după recital cu Barbara Hendricks la Montreux, unde a fost invitat și Radu Lupu. De când au apărut CD-urile - și e ceva timp de atunci - le colecționez. Am un CD cu Sonatele Brahms cântate de Radu Lupu, pe care nu le știam prea bine din altă sursă. Așa le-am învățat, ascultând înregistrările lui Radu Lupu.

Alți interpreți români: Dinu Lipatti, care a fost un muzician minunat.

Nu ai ocazia să vorbești în fiecare zi cu un interpret care are 10 premii Grammy, așa că era firesc să aflu ce înseamnă cu adevărat experiența de a dobândi aceste distincții atât de râvnite.


Eugene Drucker
: Cred că premiile Grammy ne-au folosit ca să promovăm munca pe care o facem și numărul de premii Grammy pe care le-am strâns de-a lungul anilor ne-au ajutat să ne vindem mai bine CD-urile și, poate, să fim plătiți mai bine. E greu de spus, pentru că totul ține de un continuum al carierei. Într-un mod mai prozaic, pot spune că oamenii care nu știu multe despre muzica clasică, știu însă despre premiile Grammy. În New York, de exemplu, dacă îmi vine un muncitor acasă să-mi repare ceva și vede premiile Grammy pe raft, este foarte impresionat. Însă câteodată îi spun soției mele că n-ar trebui să-mi expun premiile, pentru că dacă lumea le vede, își închipuie că am o mulțime de bani, ca un muzician pop laureat cu Grammy.

Cred că tendința este de a da premii Grammy albumelor cu muzica clasică a secolului XX sau contemporană. Noi însă am luat premii Grammy și cu cvartetele de Beethoven și Mendelssohn. Ceea ce cred că i-a impresionat la Mendelssohn a fost că am înregistrat Octetul cu noi înșine, adică am suprapus două înregistrări, ceea ce e neobișnuit pentru muzica clasică.

Eugene Drucker, prim-violonist al Cvartetului Emerson, mi-a vorbit și despre cartea sa, The Saviour, recenzată pentru revista "Suplimentul de cultură" de Victor Eschkenazy în 2007, o carte de ficțiune ce are însă în centru muzica. Așa cum ne-a mărturisit autorul, acțiunea are la bază povestea reală trăită de tatăl său care a emigrat din Germania spre Statele Unite ale Americii în timpul celui de-al treilea Reich, lăsând-o în urmă pe iubita sa, românca Marieta Lupu, pe care nu a mai văzut-o niciodată, dar cu care Eugene Drucker s-a întâlnit în Israel, la 60 ani de la întâmplările descrise în carte.


Interviu cu surprize - dirijorul Ariel Zukermann

După interviul cu Eugene Drucker, am așteptat ca dirijorul Ariel Zukermann să termine repetiția de la Tonhalle din Düsseldorf cu Camerata Salzburg. Organizatorii m-au avertizat că Zukermann dorește în mod special să vorbească cu mine, pentru că părinții lui sunt din România, însă declarația care urmează, m-a luat total prin surprindere.


Ariel Zukermann: Bună seara. Mulțumesc frumos. Nu vorbesc așa de bine. Înțeleg tot. Părinții mei sunt din România, din București și am locuit când am fost copil… și am fost odată la un concurs în România - de flaut - a fost în '99, cred. Îmi place foarte mult România, oamenii… am fost două săptămâni acolo și vreau foarte mult să merg înapoi. Pentru mine e inima mea.



Ariel Zuckermann, Martin Grubinger si Camerata Salzburg

Acesta a fost salutul dirijorului Ariel Zukermann, surprins în seara zilei de 24 mai la Tonhalle din Düsseldorf. Un tânăr dirijor de 39 de ani, născut în Israel din părinți plecați din România, un muzician cu studii în Germania și Suedia care desfășoară în prezent o foarte frumoasă carieră alături de orchestre importante, așa cum este și Camerata Salzburg, pe care urma s-o dirijeze la Düsseldorf și pe care am ascultat-o și noi în 2011 în cadrul festivalului Enescu.

Am simțit pe tot parcursul călătoriei mele la Düsseldorf că pășesc mândră pe urme ale unor români sau cu nuanță românească, părea că fiecare are o minimă legătură cu România. Și dacă suntem obișnuiți să fim jenați de gesturile nepotrivite ale unora dintre compatrioții noștri care nu fac cinste țării lor în străinătate, de data aceasta am simțit exact opusul, pentru că muzicienii români sunt foarte respectați și reprezintă, cred, câțiva dintre cei mai buni ambasadori, chiar dacă doar culturali, pe care-i are România.


Despre concertul de deschidere din 24 mai 2012

Am terminat interviul cu Ariel Zukermann cu doar câteva minute înainte de debutul concertului inaugural de pe scena Tonhalle. Vorbim din nou despre festivalul Schumann de la Düsseldorf, care anul acesta se desfășoară în perioada 24 mai-4 iunie și ale cărei prime două concerte le-am ascultat la fața locului, la invitația organizatorilor.

Un concert numit "o uvertură transatlantică", pentru că Michael Becker, intendantul festivalului, a reunit muzica lui Schumann cu cea a creatorilor americani într-o seară ce a urmat tipicul concertelor din vremea lui Schumann - adică un concert jalonat de două pauze mari, în care publicul a avut ocazia să socializeze, și cu un program divers atât din punct de vedere al lucrărilor, cât și al interpreților.

Prima parte a programului din 24 mai de la Düsseldorf a cuprins Cvintetul cu pian op.44 de Robert Schumann, interpretat de Cvartetul Emerson și pianistul Tsimon Barto. Știam din interviul cu Eugene Drucker - prim violonistul cvartetului - că au existat diferențe de opinie referitor la interpretare, care de altfel s-au resimțit și pe scenă - pianistul fiind vizibil mai grăbit și mai nervos în viziunea sa decât membrii cvartetului care mi s-au părut mult mai aproape de spiritul muzicii lui Schumann. După prima pauză, Cvartetul Emerson pur și simplu a vrăjit sala cu partea a II-a din Cvartetul op.11 de Samuel Barber - celebrul Adagio, cântat în picioare de cei 4 muzicieni, de altfel, o marcă distinctivă pentru recitalurile Cvartetului Emerson.


Percuționistul Martin Grubinger


Martin Grubinger

Apoi, pe scenă a urcat cel pentru care am fost foarte interesată să vin la Düsseldorf ca să-l ascult: percuționistul de 29 ani Martin Grubinger, pe care-l știam de pe discul său Drums'n'chant pe care-l prezentasem în premieră la Radio România Muzical. Iar așteptările mele au fost împlinite: am ascultat și am văzut - nu mai puțin important - un muzician spectaculos, total dedicat artei sale, care pur și simplu a electrizat sala cu un inedit concert pentru percuție și orchestră de cameră de John Corigliano, concert intitulat The Conjurer. O lucrare contemporană accesibilă, chiar dacă nu lipsită de asperități, însă foarte vie și în care instrumentele de percuție se etalează, pe grupe în fiecare dintre cele 3 părți: mai întâi cele de lemn, apoi cele de metal, și apoi cele cu membrană. A fost un succes binemeritat al tuturor celor de pe scenă: Martin Grubinger, Camerata Salzburg și Ariel Zukermann, acesta din urmă stăpânind foarte bine întreaga desfășurare muzicală nu tocmai ușor de condus.

A urmat a doua pauză, iar apoi a treia parte a concertului a debutat cu uvertura muzicii de scenă "Hermann și Dorotheea" de Robert Schumann, o lucrare compusă de Schumann la Düsseldorf, însă nu una dintre capodoperele sale. Și, pentru final, o prelucrare pentru percuție și orchestră de Martin Grubinger senior pentru suita "West Side Story" de Leonard Bernstein - tot cu Martin Grubinger în prim-plan - lucrare care efectiv a ridicat publicul în picioare, odată prin muzica foarte antrenantă, apoi, prin surprinzătorul aranjament pentru percuție și orchestră și în final, dar nu în ultimul rând, pentru calitatea excepțională a interpretării.

Publicul trebuia mulțumit și cu un bis, care nu a întârziat, o fantezie pe celebre teme tot de Berstein, cu o surprinzătoare intervenție vocală a uneia dintre membrele orchestrei, interpretă la contrabas.

Așa s-a încheiat ziua de 24 mai la Düsseldorf.


A doua zi la Festivalul Schumann din Düsseldorf



Hotelul Hyatt Regency Dusseldorf
Ziua de 25 mai a debutat cu un tur al hotelului unde am fost cazată de organizatori - cel mai nou hotel de 5 stele din oraș, Hyatt Regency Düsseldorf, deschis în urmă cu un an și jumătate în oraș. Ceea ce mi s-a părut deosebit la acest hotel, dincolo de condițiile excepționale de cazare, de designul minimalist de foarte mult bun gust, de plasarea sa absolut tulburătoare chiar pe malul Rinului și de spațiosul și foarte bine utilatul centru SPA, este faptul că pe acoperișul hotelului locuiesc nu mai puțin de 40.000 de albine, mierea lor ajungând în farfuriile oaspeților hotelului. Interesant, nu credeți?

În 25 mai, la ora 12, aveam programat și interviul cu Michael Becker, intendantul Festivalului Schumann și al Tonhalle din Düsseldorf. Inevitabil, am vorbit despre români, pentru că și în Orchestra Simfonică din Düsseldorf sunt mulți români.

Michael Becker: Da, și este unul care nu ați zice că este român, dar este. Este vorba despre Robert Schumann, un minunat violonist, Robert Schumann din România.

Îl avem în programul festivalului și pe violoncelistul Valentin Răduțiu, născut la München. Chiar și cumnata mea este născută în România.

România este mai deosebită pentru că nu este o țară slavonă, dar, poate datorită sistemului comunist, are o școală muzicală foarte bine pusă la punct, un sistem de educație muzicală foarte bun. Asta este prima impresie: toți muzicienii români stăpânesc foarte bine instrumentul. De asemenea este foarte important că cei care vin din țări care nu au fost recunoscute ca centre culturale de prim rang înainte de primul război mondial, au un sentiment de mândrie deosebit față de muzica lor populară. Cred că toți cei care nu provin din centrul Europei au cele mai bune șanse acum - și mă refer aici și la țări precum Finlanda, de exemplu, pentru că sunt foarte muzicali, înțeleg muzica într-un fel anume, nu trebuie să care în spate moștenirea unei istorii. Sunt foarte talentați, primesc o vioară și cântă și sunt foarte buni. Asta este ceea ce lipsește din Germania acum și din educația germană. Dacă vă uitați la calitatea interpreților români din ultimii, să zicem, 100 de ani, îi avem pe Radu Lupu, Clara Haskil, Dinu Lipatti - mai ales pianiști - este o așa de bună calitate a muzicalității, sunt atât de emoționanți. Germanii pot să fie geloși câteodată. Și e o evidență: sunteți atât de buni.


La Opera din Düsseldorf


In sala operei din Dusseldorf
După aceste mărturii emoționante, nu mă așteptam ca itinerariul meu pe urme românești la Düsseldorf să-mi rezerve alte surprize, însă nu a fost așa.

Luiza Fatyol: Mă numesc Luiza Fatyol, am 24, în curând 25 de ani, și fac parte din Studioul de operă al Deutsche Opera Düsseldorf. Anul trecut în aprilie au venit domnul Maier, intendantul, directorul-general și directorul artistic Steven Harison în România, să facă o audiție pentru Studioul de operă. Studioul de operă este o pregătire pentru ceea ce urmează, pentru carieră. Avem părți mici pe scena mare, avem și roluri în spectacole pentru copii, chiar și roluri principale. Facem masterclass-uri cu oameni celebri, cântăreți celebri, ceea ce este foarte bine. Am lucrat toți aici cu David Syrus, pianist foarte bun de la Covent Garden și cu Deborah Polaski, iar în anul următor am înțeles că vom mai avea câțiva. Avem contract de doi ani; suntem a treia sau a patra tură a Studioului de operă, și o dată la doi ani reînnoiesc grupul. Anul acesta am fost aleși șapte, dintre care patru suntem români. Avem coleg un tenor, Ovidiu Purcel, un bariton, Bogdan Baciu.

Attila Fodre: Eu mă numesc Fodre Attila, am 25 de ani și am terminat la Cluj. De fapt, toți patru suntem din Cluj. Audiția a avut loc la Cluj. M-au luat din cor. Am cântat în corul operei.

I-am descoperit la Luiza Fatyol și Attila Fodre la Opera din Düsseldorf, pe care am vizitat-o însoțită de o minunată ghidă a turului "Ne place muzica". Doi tineri români care-și clădesc cariera aici, foarte apreciați de altfel, două voci cu care cred că ne vom mândri peste puțini ani.

Dacă aveți vreodată ocazia, merită să mergeți la un spectacol la Opera din Düsseldorf - repertoriul este foarte divers, mai puțin bătut, și dincolo de operă, aveți și incitante spectacole de balet, de care cei de aici sunt foarte mândri.


La restaurant

Inevitabil, fiecare dintre noi trebuie să mănânce, așa că nu am ratat și experiența culinară oferită de Düsseldorf. Am fost condusă la "Monkeys" - ceea ce ar fi un triplu restaurant. Am vorbit cu tânărul patron al afacerii, care a moștenit de la tatăl său restaurantele și mi-a explicat mai multe. În perimetrul unei piațete există "Monkey's West" cu specific european, cel mai stilat restaurant dintre cele trei, un loc unde arta se îmbină cu gastronomia pentru că înăuntru poți admira sculpturile și picturile unui cunoscut artist german. De fapt, maimuțele au fost simbolul acestui artist pentru firea schimbătoare a omului. "Monkey's East" este un restaurant cu specific asiatic unde am și savurat de altfel niște minunate rulouri cu creveți, iar "Monkey's South" un restaurant cu specific mediteranean. L-am întrebat pe patron ce feluri de mâncare ar recomanda la fiecare dintre cele trei restaurante: lasagna la "South", sushi la "East" și orice fel cu sparanghel la "West". Restaurantul preferat al patronului: "South" - ceea ce nu m-a surprins pentru că am observat că în general germanii iubesc bucătăria mediteraneană.


Recital în 25 mai

Seara zilei de 25 mai s-a încheiat în sala Robert Schumann a Muzeului de artă din Düsseldorf, la recitalul pianistului Tsimon Barto. Nu am să insist asupra acestui moment, pentru că recunosc că nu am apreciat deloc interpretarea americanului cunoscut datorită excentricității sale: este și culturist, dar cunoaște și 6șase limbi, dintre care greaca veche și latina. Ceea ce nu-l ajută, se pare, să cânte mai bine la pian. Au fost două ore și jumătate plictisitoare, cu Haydn, Liszt, Schumann și Brahms sunând stilistic exact la fel.


…Și ultima zi

A venit și ultima zi a mea la Düsseldorf, 26 mai. Nu am vrut să ratez o expoziție care s-a dovedit a fi extrem de interesantă: "El Greco și moderniștii": 40 de tablouri de El Greco strânse de la muzee și colecții din întreaga lume și alte 140 de picturi ale expresioniștilor inspirați de El Greco. E tulburător să vezi cum, de fapt, nimic nu e nou, pentru că ultimele tablouri lăsate de El Greco seamănă atât de mult cu arta moderniștilor, deși sunt create cu 400 ani mai devreme. Expoziția este deschisă până în 12 august 2012, așa că dacă ajungeți la Düsseldorf, și vă invit să o faceți, dacă aveți posibilitatea, nu ratați această expoziție unică și total inedită.


Și la final, mulțumiri

Dacă noi, românii, suntem obișnuiți să spunem despre noi că românii sunt ospitalieri și germanii sunt mai reci, vreau să vă spun că vă înșelați. Am întâlnit oameni extrem de calzi și de drăguți, care acordau meseriei de jurnalist greutatea pe care nu o mai simțim acum, în România. Am întâlnit oameni profund interesați de meseria lor, de impactul a ceea ce făceau pentru societate, oameni mândri de orașul lor și de moștenirea lui muzicală. Și simt nevoia să mulțumesc în special însărcinatului cu presa din cadrul festivalului, Meike Knoche, pentru gentilețe și dedicare.

Cristina Comandașu