La ridicarea cortinei se dezveleşte un decor care rămâne acelaşi până la sfârşitul operei şi care este suportul a tot ce pare a fi interpretare regizorală. Două rânduri de loji cu cortine de catifea roşu închis oglindesc pe scenă ceea ce de obicei se află în faţa ei. Dar în loja regală umbra palidă cu perucă roşie a reginei Elisabeta I a Angliei focalizează privirile. Bucăţi de zidărie sunt întărite cu scânduri, coloanele sunt sparte, tencuiala este grosolană, vopseaua proastă şi nepotrivită. Pe sub cârpeli se văd fragmente vestejite din fresca de altă dată. Ceva este putred, cu alte cuvinte, la curtea Angliei. Pe acest fundal am ascultat partitura lui Donizetti în cea de-a 29-a reprezentare după premiera din anul 2000. Din distribuţie s-a detaşat vizibil Edita Gruberova în "rolul-monstru" al Elisabetei.

Evident nu primadona, ci doar personajul se află în derivă. Cred că nu exagerez dacă afirm că Edita Gruberova scrie istorie cu acest rol. Artista nu este doar o soprană de coloratură cu un excepţional arsenal de posibilităţi vocale, ci şi o actriţă înzestrată cu un puternic simţ al dramei. Pe lângă realismul şi bogăţia de expresii ale jocului ei, ceilalţi cântăreţi, şi din păcate îndeosebi José Bros în rolul lui Roberto Devereux, au părut aproape apatici. Poate că pe de altă parte lipsa de mişcare a actorilor în general a fost o carenţă a regiei, dar în distribuţia cu pricina diferenţa de intensitate dintre jocul Gruberovei şi al celorlalţi a fost bătătoare la ochi.

În orice caz, spectacolul a avut succes, un succes pe drept cuvânt meritat. Foarte mult s-a datorat Gruberovei - ea este cea prin care, îndeosebi în finalul dramatic, am avut sentimentul teatrului adevărat, o emoţie transmisă de o mare artistă.

Finalul a adus şi culminaţia spectacolului ca spectacol. Când Elisabeta îşi scoate cu mâini tremurânde peruca, iar decorul până atunci nemişcat se despică brusc şi dispare vertiginos jumătate spre tavan, jumătate spre subsolul scenei, am înţeles că staticitatea de până atunci a avut, într-un fel, sens. Jocul relativ restrâns al actorilor şi sugestia vizuală minimală au lăsat loc acţiunii muzicale, au subliniat­-o prin mici, dar ingenioase accente: de exemplu prin instrumentalizarea coriştilor. Îmbrăcaţi în costume negre cu pălării melon după moda anilor `30, coriştii par a fi când curteni, când spioni pândind din spatele draperiilor (poate o aluzie la shakespearianul Polonius, arhetipul spionului din spatele perdelei?). Coriştii sunt şi cioclii aducători de moarte, observatori, spectatori, etc. Ei se mişcă la parterul şi la etajul scenei, în spaţiul vertical creat de cele două şiruri de logi. Tot aici bântuie fantoma Elisabetei, când autoritară, când împietrită sau nervoasă, golită de forţă, cum apare la sfârşit.

Sinuozităţile belcanto-ului donizettian au fost redate de cântăreţi buni. În rolul Sarei am urmărit-o pe bulgăroaica Nadia Krasteva, baritonul japonez Eijiro Kai a fost convingător, tenorul José Bros, posesorul unei voci atent lucrate, a creat frumoase momente lirice. Ne-am bucurat de fiecare sub bagheta celui mai firesc maestru al italienităţii: Evelino Pidó.