După foarte multă vreme, la Opera Naţională Bucureşti s-au succedat spectacole care au atras prin "ceva", aşa încât sfârşitul de săptămână a determinat mulţi melomani să intre în sala teatrului pentru a asista fie la reveniri, fie la debuturi, cel puţin în principiu interesante.

Mefistofele… deloc diabolic

Seria a început cu Mefistofele de Boito, în care l-am reascultat pe basul Marcel Roşca, de această dată în rolul titular, sosind din Germania pentru a urca din nou pe scena unde a cunoscut succesul şi recunoaşterea unanimă în urmă cu trei decenii, abordând acum o partitură ofertantă în care, chiar dacă ştiam că este aproape septuagenar, aşteptam în primul rând o construcţie a personajului, o interpretare şi o expresie deosebite, demne de un solist recunoscut cândva şi ca un bun actor. Din păcate, s-a rezumat la o parcurgere corectă, fără relief şi pregnanţă, oferind un Mefistofele deloc diabolic, ba mai curând bonom, cu un glas care sună bine în registrul mediu, dar gravele lipsesc cu desăvârşire, iar acutele sunt uşor forţate, o apariţie fără prestanţă şi dramatism, fără incisivitatea şi tensiunea cerută de rol. A fost o reîntâlnire şi… atât.

Dacă tenorul mexican Jose Manuel Chu a reconfirmat cântul frumos, vocea lirică bine condusă, dar şi totala lipsă de implicare expresivă pe care am remarcat-o de fiecare dată, indiferent ce rol ar susţine, soprana Madeleine Pascu a convins, de asemenea, că are un material vocal calitativ, amplu, că reuşeşte să se implice în trăirile Margaretei, cântând din păcate la fel de dezordonat ca întotdeauna, cu momente reuşite ce se frâng brusc prin deficienţe de emisie, prin stridenţa acutului, prin incapacitatea de a păstra unitatea demersului solistic. Alături de ei, Adriana Alexandru a fost credibilă în Martha/Pantalis, iar Valentin Racoveanu onest în Wagner/Nereo, în timp ce dirijorul Tiberiu Soare a coordonat cu precizia bineştiută relaţia fosă-scenă, ansamblul sunând în general sigur şi omogen.

Cenuşăreasa - un spectacol în general agreabil

În seara următoare, bagheta a fost "preluată" de Adrian Morar, invitat să conducă Cenerentola de Rossini. Alături de excelenta mezosoprană Maria Jinga, mereu cuceritoare şi impecabilă sub aspect vocal-expresiv, dar şi de clujeanul Petre Burcă, irezistibil Don Magnifico sau de italianul Marco Di Sapia din nou în rolul Alidoro sau de Sidonia Nica în Tisbe, precum şi de Şerban Vasile în Dandini (glasul său generos nefiind însă adecvat ţesăturii rossiniene, iar "dansul" din ultimul act total deplasat), a debutat tenorul Liviu Indricău, al cărui glas liric plin, metalic şi penetrant l-am remarcat încă de la prima sa apariţie solistică, dar care de această dată, marcat de o afecţiune a corzilor vocale (certificată medical) a trebuit să susţină partitura deosebit de dificilă şi solicitantă, dovedind că poate depăşi cu mult curaj (aş spune… eroism) asemenea probleme, chiar dacă acutele de obicei imbatabile au fost ratate din cauza bolii. Publicul, simţind însă efortul său de a face faţă onorabil, l-a aplaudat tocmai şi pentru a-l răsplăti şi pentru a-l încuraja; iar sinceritatea sa îi conferă charisma "băiatului bun", dar care încă nu ştie să fie prinţ…

Cât despre soprana Rodica Vică, pentru prima oară în Clorinda, a transformat personajul într-o caricatură, calitatea vocală şi maniera în care a cântat făcându-i pe mulţi să se întrebe (retoric, fireşte) de ce este atât de promovată în stagiunea ONB, singurul punct bine realizat fiind supra-acuta finală… Corul a sunat mult mai bine decât în seara precedentă, orchestra a încercat să se plieze pe tempii uneori mult prea "alergaţi" care au generat şi decalaje inerente în raport cu soliştii, astfel încât, privit în general, spectacolul a fost agreabil, dar din păcate aspectele groteşti au fost parcă şi mai îngroşate (poate pentru a câştiga admiraţia elevilor aflaţi la balcon…).

Aida - aplaudată cu oarecare rezerve de către cunoscători

Duminică seara s-a programat, în sfârşit, Aida de Verdi şi în sfârşit cu mezzosoprana Aura Twarowska în rolul Amneris, revenind după câţiva ani de inexplicabilă absenţă, invitată acum de la Staatsoper Viena, unde este solistă. Am reascultat-o cu aceeaşi plăcere, pentru că este cu adevărat o profesionistă, care ştie şi cum să cânte şi cum să interpreteze un personaj, cu un glas frumos şi egal în toate registrele, cu accentele şi inflexiunile cerute de situaţii diverse, cu siguranţa şi prestanţa firească unui artist performant, stridenţa acutelor din teribila "Scenă a judecăţii" fiind, probabil, uşor de remediat.

În Radames a apărut tenorul italian Stefano La Colla (nu… La Scola, cum a fost prezentat în preambulul reprezentaţiei, pentru că acel tenor s-a stins din viaţă anul trecut…), care deşi nu este deloc interesat de jocul de scenă, are cel puţin un glas bun, "sănătos", aşa încât publicul bucureştean s-a bucurat să audă… o voce tenorală adevărată…

În rest, Mariana Colpoş a fost din nou Aida, aşa cum o ştim, Ştefan Ignat ca de obicei Amonasro, Pompei Hărăşteanu de decenii în Ramfis, Marius Boloş un Rege "cuminte", alături de Vlad Miriţă sau Dorina Cheşei.

Baletul a fost şters într-o coregrafie… la fel de ştearsă, iar în fosă Iurie Florea, dirijând cu precizie o producţie care, privită în ansamblu, a meritat să fie aplaudată de spectatorii numeroşi, chiar dacă, probabil, "cunoscătorii" au avut (pe drept cuvânt) şi câteva rezerve.

Opera verdiană a fost dedicată mezzosopranei Venera Rogozea care, în aceste zile, împlineşte 99 de ani şi care, la mijlocul secolului trecut, a susţinut rolul Amneris în stagiunea Operei bucureştene, dar vârsta a împiedicat-o să asiste la acea seară aniversară.