ACUM:
15.30
Concerte de 5 stele
primite prin Uniunea Europeană de Radio
Urmează: 17.00 Arpeggio (R) Beethoven & more pentru două ore.
Apoi: 18.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.

Arhivă : Cronici Înapoi

Revederi și debuturi la Opera Națională București

Bookmark and Share
Publicat: luni, 2 Aprilie 2012 , ora 15.06

După foarte multă vreme, la Opera Națională București s-au succedat spectacole care au atras prin "ceva", așa încât sfârșitul de săptămână a determinat mulți melomani să intre în sala teatrului pentru a asista fie la reveniri, fie la debuturi, cel puțin în principiu interesante.


Mefistofele… deloc diabolic

Seria a început cu Mefistofele de Boito, în care l-am reascultat pe basul Marcel Roșca, de această dată în rolul titular, sosind din Germania pentru a urca din nou pe scena unde a cunoscut succesul și recunoașterea unanimă în urmă cu trei decenii, abordând acum o partitură ofertantă în care, chiar dacă știam că este aproape septuagenar, așteptam în primul rând o construcție a personajului, o interpretare și o expresie deosebite, demne de un solist recunoscut cândva și ca un bun actor. Din păcate, s-a rezumat la o parcurgere corectă, fără relief și pregnanță, oferind un Mefistofele deloc diabolic, ba mai curând bonom, cu un glas care sună bine în registrul mediu, dar gravele lipsesc cu desăvârșire, iar acutele sunt ușor forțate, o apariție fără prestanță și dramatism, fără incisivitatea și tensiunea cerută de rol. A fost o reîntâlnire și… atât.

Dacă tenorul mexican Jose Manuel Chu a reconfirmat cântul frumos, vocea lirică bine condusă, dar și totala lipsă de implicare expresivă pe care am remarcat-o de fiecare dată, indiferent ce rol ar susține, soprana Madeleine Pascu a convins, de asemenea, că are un material vocal calitativ, amplu, că reușește să se implice în trăirile Margaretei, cântând din păcate la fel de dezordonat ca întotdeauna, cu momente reușite ce se frâng brusc prin deficiențe de emisie, prin stridența acutului, prin incapacitatea de a păstra unitatea demersului solistic. Alături de ei, Adriana Alexandru a fost credibilă în Martha/Pantalis, iar Valentin Racoveanu onest în Wagner/Nereo, în timp ce dirijorul Tiberiu Soare a coordonat cu precizia bineștiută relația fosă-scenă, ansamblul sunând în general sigur și omogen.


Cenușăreasa - un spectacol în general agreabil

În seara următoare, bagheta a fost "preluată" de Adrian Morar, invitat să conducă Cenerentola de Rossini. Alături de excelenta mezosoprană Maria Jinga, mereu cuceritoare și impecabilă sub aspect vocal-expresiv, dar și de clujeanul Petre Burcă, irezistibil Don Magnifico sau de italianul Marco Di Sapia din nou în rolul Alidoro sau de Sidonia Nica în Tisbe, precum și de Șerban Vasile în Dandini (glasul său generos nefiind însă adecvat țesăturii rossiniene, iar "dansul" din ultimul act total deplasat), a debutat tenorul Liviu Indricău, al cărui glas liric plin, metalic și penetrant l-am remarcat încă de la prima sa apariție solistică, dar care de această dată, marcat de o afecțiune a corzilor vocale (certificată medical) a trebuit să susțină partitura deosebit de dificilă și solicitantă, dovedind că poate depăși cu mult curaj (aș spune… eroism) asemenea probleme, chiar dacă acutele de obicei imbatabile au fost ratate din cauza bolii. Publicul, simțind însă efortul său de a face față onorabil, l-a aplaudat tocmai și pentru a-l răsplăti și pentru a-l încuraja; iar sinceritatea sa îi conferă charisma "băiatului bun", dar care încă nu știe să fie prinț…

Cât despre soprana Rodica Vică, pentru prima oară în Clorinda, a transformat personajul într-o caricatură, calitatea vocală și maniera în care a cântat făcându-i pe mulți să se întrebe (retoric, firește) de ce este atât de promovată în stagiunea ONB, singurul punct bine realizat fiind supra-acuta finală… Corul a sunat mult mai bine decât în seara precedentă, orchestra a încercat să se plieze pe tempii uneori mult prea "alergați" care au generat și decalaje inerente în raport cu soliștii, astfel încât, privit în general, spectacolul a fost agreabil, dar din păcate aspectele grotești au fost parcă și mai îngroșate (poate pentru a câștiga admirația elevilor aflați la balcon…).


Aida - aplaudată cu oarecare rezerve de către cunoscători

Duminică seara s-a programat, în sfârșit, Aida de Verdi și în sfârșit cu mezzosoprana Aura Twarowska în rolul Amneris, revenind după câțiva ani de inexplicabilă absență, invitată acum de la Staatsoper Viena, unde este solistă. Am reascultat-o cu aceeași plăcere, pentru că este cu adevărat o profesionistă, care știe și cum să cânte și cum să interpreteze un personaj, cu un glas frumos și egal în toate registrele, cu accentele și inflexiunile cerute de situații diverse, cu siguranța și prestanța firească unui artist performant, stridența acutelor din teribila "Scenă a judecății" fiind, probabil, ușor de remediat.

În Radames a apărut tenorul italian Stefano La Colla (nu… La Scola, cum a fost prezentat în preambulul reprezentației, pentru că acel tenor s-a stins din viață anul trecut…), care deși nu este deloc interesat de jocul de scenă, are cel puțin un glas bun, "sănătos", așa încât publicul bucureștean s-a bucurat să audă… o voce tenorală adevărată…

În rest, Mariana Colpoș a fost din nou Aida, așa cum o știm, Ștefan Ignat ca de obicei Amonasro, Pompei Hărășteanu de decenii în Ramfis, Marius Boloș un Rege "cuminte", alături de Vlad Miriță sau Dorina Cheșei.

Baletul a fost șters într-o coregrafie… la fel de ștearsă, iar în fosă Iurie Florea, dirijând cu precizie o producție care, privită în ansamblu, a meritat să fie aplaudată de spectatorii numeroși, chiar dacă, probabil, "cunoscătorii" au avut (pe drept cuvânt) și câteva rezerve.

Opera verdiană a fost dedicată mezzosopranei Venera Rogozea care, în aceste zile, împlinește 99 de ani și care, la mijlocul secolului trecut, a susținut rolul Amneris în stagiunea Operei bucureștene, dar vârsta a împiedicat-o să asiste la acea seară aniversară.

Anca Florea