ACUM:
17.00
Arpeggio (R)
Beethoven & more pentru două ore.
Urmează: 18.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 18.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

'Gioconda' sau starea de grație

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 28 Martie 2012 , ora 13.16

Dacă la București, celebra mezzosoprană americană Marianne Cornetti s-a aflat de câteva ori… doar pentru a o însoți pe buna sa prietenă, soprana Nelly Miricioiu, fără ca cineva să se gândească măcar să îi lanseze invitația de a cânta, tratând-o doar ca pe… însoțitoarea solistei oaspete, cu totul altfel se petrece la Opera din Timișoara. Acolo, imediat ce a sosit și s-a reîntâlnit cu tenorul Corneliu Murgu, pe care ea însăși îl aplaudase la Philadelphia, iar acum îl regăsea în calitate de director al teatrului liric, a fost atât de încântată de atmosfera și nivelul artistic pe care le-a descoperit, încât i-a propus să colaboreze. Astfel, împreună cu renumita noastră soprană și cu ansamblul-gazdă, a prezentat în concert, în urmă cu doi ani, opera Adriana Lecouvreur de Cilea, succesul fiind enorm.

Tocmai de aceea, artista ovaționată la Covent Garden în Amneris, la Metropolitan în Azucena, iar recent la Scala în Santuzza, a dorit să reapară pe scena timișoreană. De această dată a abordat, în debut, un rol scris pentru soprană dramatică - Gioconda din opera omonimă de Ponchielli -, sub bagheta aceluiași experimentat și împătimit David Crescenzi. Mezzosoprana americană și-a exprimat dorința ca partener să-i fie din nou tenorul Călin Brătescu, parcă tot mai performant de la o partitură la alta.


Interpreți care știu ce înseamnă expresivitatea

Și iată că, în 25 martie, melomani "adevărați", care știu să aprecieze artiștii de cotă și să se bucure (re)descoperind (și) lucrări mai puțin cântate la noi, au venit special și de la București, ba chiar din Germania, pentru a asculta, asemeni timișorenilor, acea operă în concert care a beneficiat de o distribuție extrem de omogenă, cu glasuri frumoase și ample, cu interpreți care știu ce înseamnă implicarea în conturarea personajelor, conferirea accentelor, trăirilor, sublinierilor încărcate de sensuri, într-un cuvânt expresivitatea, realizând momente de o intensitate dramatică și emoțională cum rar ni se oferă "pe viu".

Desigur, în centrul atenției s-a aflat Marianne Cornetti, a cărei voce năvalnică, dublată de un temperament ardent, exploziv dar perfect controlat (ceea ce… nu este un paradox), având un ambitus foarte extins, a cucerit și a impresionat într-un permanent crescendo emoțional, culminând în ultimul act, nu doar prin teribila arie, ci și prin tragismul finalului. Desigur, după acest debut fastuos, în spectacolele cu opera de Ponchielli pe care le are programate în lume va rezolva și atacarea acutelor în maniera ideală și adecvarea "gravelor" la cerințele scriiturii infernale, dar superbe.

Cu seriozitatea binecunoscută și permanenta dorință de a fi mereu la înălțime, tenorul Călin Brătescu s-a întrecut pe sine, susținând impecabil personajul Enzo, cu vocea care a căpătat un plus de anvergură, cu siguranță tehnică și mai ales cu o reliefare pregnantă a stărilor și frământărilor eroului îndrăgostit, disperat, furibund sau dezolat, păstrând însă nota de demnitate și mândrie a nobilului care luptă pentru a-și face dreptate, pentru a fi alături de Laura. Iar tânăra la fel de îndrăgostită, dar lirică, luminoasă și sensibilă, a găsit, în mezzosoprana Liliana Matei-Ciucă o interpretă pe măsură, cu un timbru cald, frazare elegantă, cu acut strălucitor și o egalitate de registre pe care o așteptam demult, prezența sa scenică reliefând feminitatea și, de asemenea, trăirea sinceră prin care rolul devine credibil și convingător.

La rândul său, depășindu-și emoția inerentă, tânărul bariton coreean Kim In-Hui, după câteva replici poate mai neutre, a etalat din plin un glas generos, amplu și calitativ, cu acute pline de forță, incisiv și capabil să confere imaginea lui Barnaba, a cărui latură întunecată a fost subliniată permanent, stârnind meritate aplauze.

Interesant și inedit, s-au întâlnit, în acea seară, trei mezzosoprane foarte diferite sub aspectul culorii de glas, Hye Youn Park având o voce adâncă, profundă și o linie a cântului adecvată pentru Cieca, deși poate prea discretă. O altă voce gravă, dar pe care o cunoaștem de multă vreme - cea a basului Sorin Drăniceanu - s-a evidențiat și în Alvise, rol deosebit de ofertant în care frumusețea timbrală și "greutatea" conferită discursului muzical l-au impus fără rezerve. Chiar și în roluri de plan secund s-a păstrat nealterată calitatea sonoră a fiecărei replici, Gelu Dobrea, Marius Zaharia, Iulian Ioan Iosip și Mihai Prelipcian împlinind o distribuție de clasă internațională.

Deosebit de solicitat, corul (pregătit ca de obicei cu minuție de Laura Mare) a sunat plin, cu o paletă coloristică variată. Orchestra, întotdeauna apreciată la superlativ, a realizat pagini impresionante, cu planuri contrastante, când tensionate, când lirice, când cu un farmec deosebit (în celebrul Dans al orelor), urmărind permanent intențiile dirijorale exprimate cu claritate și precizie, cu o gestică fără excese, dar de o eficiență și plasticitate cu totul specială. David Crescenzi a coordonat astfel cu rigoare întreg "aparatul" vocal-orchestral, intuind intențiile expresive ale soliștilor, urmându-i cu suplețe și flexibilitate, evitând decalajele și menajând totuși vocile, care nu au fost acoperite nici în momentele de desfășurare spectaculoasă.


O versiune interpretativă care ar face cinste oricărei mari scene lirice

La un asemenea nivel, cu asemenea interpreți - în cel mai adecvat sens al cuvântului - s-a creat o imagine de ansamblu și o vibrație aparte ce a cuprins și scena și sala. Glasurile adesea superbe, dicția și rostirea în limba italiană, stăpânirea și înțelegerea partiturii care, din fericire, nu se rezumă la o citire corectă, dar mai presus de toate expresivitatea și consistența personajelor, a relațiilor din acestea, i-a determinat și pe cei mai pretențioși spectatori să nu mai caute "petele în soare" și să se lase în voia marii muzici într-o versiune interpretativă care ar face cinste oricărei mari scene lirice. Și aceasta în condițiile în care cei mai mulți interpreți erau… debutanți!

Mulți se pot mira de avalanșa laudelor din plin risipite în comentariu, dar cei care s-au aflat în sala Operei din Timișoara, ascultând Gioconda în acea seară, trebuie să recunoască faptul că au trăit un moment de grație, care merită apreciat și ovaționat ca atare, așa cum se cuvine în fața unui eveniment de referință.

Iar faptul că Marianne Cornetti a fost realmente entuziasmată de întreaga echipă, de atmosfera și de "energia pozitivă" care a domnit și în zilele de repetiții, de implicarea și bucuria cu care toți cei din teatru au participat, și de această dată, la acea realizare de neuitat - ilustra mezzosoprană dorindu-și să revină cât de curând la Timișoara - demonstrează realitatea celor pe care le-am afirmat, departe de orice subiectivism, fiind cea mai în măsură să aprecieze realitatea prin comparație cu marile scene ale lumii unde cântă de multă vreme. Așa cum au fost cuceriți și Leo Nucci și Roberto Scandiuzzi și…

Anca Florea