Iubitorii genului liric au avut ocazia să aplaude sâmbătă, 18 februarie 2012, la Opera Naţională Bucureşti, reluarea operei Mefistofele de Boito, în regia Andei Tăbăcaru-Hogea şi scenografia semnată de Cătălin Ionescu-Arbore, montare realizată în urmă cu 13 ani la Iaşi, "împrumutată" la Opera Naţională în 2004 pentru câteva reprezentaţii, iar acum preluată probabil definitiv. Şi chiar merită, pentru că, revăzând spectacolul după atâţia ani, am avut aceeaşi senzaţie de monumentalitate şi spectaculos pe care am trăit-o la premieră. Decorul cu arhitectură masivă, concepţia în alb şi negru, cu pete de roşu în costumul lui Mefistofele şi culori tari în scena "chermezei", cu lumină albă sau jocuri de lumini bine gândite, mult fum (de această dată inteligent utilizat), globul pământesc în flăcări, doi cai imenşi (dar secţionaţi) şi alte simboluri de efect întregesc mişcarea scenică fluentă şi logică.

Tenorul mexican a convins că este o "achiziţie"

În afară de basul Mihnea Lamatic, cel care a susţinut rolul titular şi la prima reprezentare bucureşteană şi de mezzosoprana Sidonia Nica în Marta/Pantalis, restul distribuţiei propune debuturi, tenorul mexican José Manuel Chu convingând că este o "achiziţie" pentru teatru (glasul său liric plin, amplu, bine condus, având şi luminozitate şi căldura cerută de personajul Faust, ceea ce compensează cumva atitudinea sa statică şi neimplicată în trăirile multiple ale eroului). Soprana clujeană Edith Borsos aduce însă, pe lângă vocea generoasă şi calitativă, o manieră de cânt şi o lipsă a planurilor contrastante ce vădesc faptul că solista se rezumă la preocuparea pentru emiterea sunetelor (nu întotdeauna cum trebuie), oricum în plan scenic neavând nimic în comun cu Margherita, dar poate mai aproape de Elena. În episodicul Walter a debutat tenorul Liviu Indricău.

Corul de copii - la înălţime

La pupitru s-a aflat Tiberiu Soare, preluând astfel solicitanta partitură pe care, ca de obicei, reuşeşte să o coordoneze cu mână sigură, încercând şi fineţuri care chiar ies, semn că orchestra răspunde bine atunci când se mobilizează şi se implică; surprinzător, corul (maestru de cor Stelian Olariu) a avut probleme serioase în primul act, dar şi-a revenit apoi, rămânând ca şi atitudinea "îngerilor" şi mişcarea lor să devină mai puţin… pământene şi degajate, dar corul de copii (pregătit de Vasile Corjos) a fost la înălţime, iar balerinii au executat onest coregrafia creată de Răzvan Mazilu, fără a depăşi însă acest stadiu.

Un cuvânt de apreciere se cuvine maşiniştilor care, deghizaţi în călugări, mişcă decorurile într-un angrenaj extrem de complicat, cu o precizie impecabilă, totul perfect pliat pe discursul sonor. De ce "cortineta" nu cade în momentul în care, la final de tablou, se stinge lumina pe scenă, nu am înţeles; cert este că publicul vede astfel ansamblul alergând în culise, foiala pregătirii următorului cadru, ceea ce, evident, obligă spectatorul să iasă brutal din atmosferă, din starea creată până atunci.

Interpreţi mai mult sau mai puţin adecvaţi în rolurile principale

Privit în ansamblu, spectacolul este captivant ca imagine, are momente frumoase în plan muzical, dar parcă au dispărut şi grandoarea şi strălucirea de altădată, iar distribuţiile nu şi-au găsit încă echilibrul necesar. Din păcate, cu excepţia lui Hector Lopez, cred că nici în versiunile ce se preconizează nu vor fi interpreţi adecvaţi în rolurile principale, poate doar sub aspect scenic… Iar publicul se va convinge (dacă da sau… nu) în următoarele spectacole cu superba operă de Boito care, dacă mi-a plăcut cu deosebire la premieră (ceea ce m-a şi determinat să o recomand cu toată convingerea pentru premiul revistei "Actualitatea muzicală" ce i-a fost apoi decernat) şi dacă mă face acum să-mi păstrez părerea favorabilă, înseamnă că a rezistat timpului şi deci că merită să figureze, ca permanenţă, în repertoriul ONB.

Dar nu mă pot împiedica să-mi amintesc de faptul că atunci, soprană era excelenta Mioara Cortez, iar în 2004, rolurile Margherita/Elena au fost interpretate la nivelul performanţei de către Roxana Briban, care a reuşit poate cea mai bună creaţie a sa… Noua generaţie încă nu şi-a găsit soliştii care să continue performanţa celor de ieri, nu pentru că nu ar exista voci, ci pentru că nu ştiu sau nu-i interesează să fie şi interpreţi…