Arhivă : Cronici Înapoi

'Mefistofele' a revenit la Opera Națională

Publicat: miercuri, 22 Februarie 2012 , ora 11.08

Iubitorii genului liric au avut ocazia să aplaude sâmbătă, 18 februarie 2012, la Opera Națională București, reluarea operei Mefistofele de Boito, în regia Andei Tăbăcaru-Hogea și scenografia semnată de Cătălin Ionescu-Arbore, montare realizată în urmă cu 13 ani la Iași, "împrumutată" la Opera Națională în 2004 pentru câteva reprezentații, iar acum preluată probabil definitiv. Și chiar merită, pentru că, revăzând spectacolul după atâția ani, am avut aceeași senzație de monumentalitate și spectaculos pe care am trăit-o la premieră. Decorul cu arhitectură masivă, concepția în alb și negru, cu pete de roșu în costumul lui Mefistofele și culori tari în scena "chermezei", cu lumină albă sau jocuri de lumini bine gândite, mult fum (de această dată inteligent utilizat), globul pământesc în flăcări, doi cai imenși (dar secționați) și alte simboluri de efect întregesc mișcarea scenică fluentă și logică.


Tenorul mexican a convins că este o "achiziție"

În afară de basul Mihnea Lamatic, cel care a susținut rolul titular și la prima reprezentare bucureșteană și de mezzosoprana Sidonia Nica în Marta/Pantalis, restul distribuției propune debuturi, tenorul mexican José Manuel Chu convingând că este o "achiziție" pentru teatru (glasul său liric plin, amplu, bine condus, având și luminozitate și căldura cerută de personajul Faust, ceea ce compensează cumva atitudinea sa statică și neimplicată în trăirile multiple ale eroului). Soprana clujeană Edith Borsos aduce însă, pe lângă vocea generoasă și calitativă, o manieră de cânt și o lipsă a planurilor contrastante ce vădesc faptul că solista se rezumă la preocuparea pentru emiterea sunetelor (nu întotdeauna cum trebuie), oricum în plan scenic neavând nimic în comun cu Margherita, dar poate mai aproape de Elena. În episodicul Walter a debutat tenorul Liviu Indricău.


Corul de copii - la înălțime

La pupitru s-a aflat Tiberiu Soare, preluând astfel solicitanta partitură pe care, ca de obicei, reușește să o coordoneze cu mână sigură, încercând și finețuri care chiar ies, semn că orchestra răspunde bine atunci când se mobilizează și se implică; surprinzător, corul (maestru de cor Stelian Olariu) a avut probleme serioase în primul act, dar și-a revenit apoi, rămânând ca și atitudinea "îngerilor" și mișcarea lor să devină mai puțin… pământene și degajate, dar corul de copii (pregătit de Vasile Corjos) a fost la înălțime, iar balerinii au executat onest coregrafia creată de Răzvan Mazilu, fără a depăși însă acest stadiu.

Un cuvânt de apreciere se cuvine mașiniștilor care, deghizați în călugări, mișcă decorurile într-un angrenaj extrem de complicat, cu o precizie impecabilă, totul perfect pliat pe discursul sonor. De ce "cortineta" nu cade în momentul în care, la final de tablou, se stinge lumina pe scenă, nu am înțeles; cert este că publicul vede astfel ansamblul alergând în culise, foiala pregătirii următorului cadru, ceea ce, evident, obligă spectatorul să iasă brutal din atmosferă, din starea creată până atunci.


Interpreți mai mult sau mai puțin adecvați în rolurile principale

Privit în ansamblu, spectacolul este captivant ca imagine, are momente frumoase în plan muzical, dar parcă au dispărut și grandoarea și strălucirea de altădată, iar distribuțiile nu și-au găsit încă echilibrul necesar. Din păcate, cu excepția lui Hector Lopez, cred că nici în versiunile ce se preconizează nu vor fi interpreți adecvați în rolurile principale, poate doar sub aspect scenic… Iar publicul se va convinge (dacă da sau… nu) în următoarele spectacole cu superba operă de Boito care, dacă mi-a plăcut cu deosebire la premieră (ceea ce m-a și determinat să o recomand cu toată convingerea pentru premiul revistei "Actualitatea muzicală" ce i-a fost apoi decernat) și dacă mă face acum să-mi păstrez părerea favorabilă, înseamnă că a rezistat timpului și deci că merită să figureze, ca permanență, în repertoriul ONB.

Dar nu mă pot împiedica să-mi amintesc de faptul că atunci, soprană era excelenta Mioara Cortez, iar în 2004, rolurile Margherita/Elena au fost interpretate la nivelul performanței de către Roxana Briban, care a reușit poate cea mai bună creație a sa… Noua generație încă nu și-a găsit soliștii care să continue performanța celor de ieri, nu pentru că nu ar exista voci, ci pentru că nu știu sau nu-i interesează să fie și interpreți…

Anca Florea