ACUM:
17.00
Arpeggio (R)
Beethoven & more pentru două ore.
Urmează: 18.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 18.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

Insula vrăjită în direct de la MET la Seara de operă

Bookmark and Share
Publicat: marți, 24 Ianuarie 2012 , ora 16.22

Sâmbătă, 21 ianuarie 2012, Radio România Muzical a transmis în direct spectacolul "Insula vrăjită" preluat în direct de la Teatrul Metropolitan din New York. A fost o producție-eveniment, o pastișă în stil baroc cu un subiect bazat pe "Furtuna" și "Visul unei nopți de vară" de Shakespeare, însoțit de muzica unor celebri compozitori baroci, având ca element de unitate textul special compus pentru această producție, în limba engleză.

În pauza transmisiunii directe realizate de Luminița Arvunescu, criticul muzical Costin Popa, aflat la Light Cinema, unde se transmitea același spectacol, dar în versiunea video, a oferit mai multe detalii.


Luminița Arvunescu: Cum ți se pare spectacolul pe care tu ai privilegiul să-l și vezi?

Costin Popa: Mă aflu din nou pe teren, în minunata atmosferă din cinematograful unde spectacolul-fantezie Insula vrăjită se transmite în direct, cu imagine HD. Sala nu este chiar plină, dar muzica barocă își întinde cu ostentație tentaculele sale, vrăjindu-ne. Nu este un joc de cuvinte; sonurile secolului al XVIII-lea exercită o atracție cu totul specială și la București, și la New York, și oriunde în lume. Renumita noastră mezzosoprană Ruxandra Donose, pe care o veți putea vedea vineri (27 ianuarie 2012) la Sala Radio, într-un concert cu Werther de Massenet a cântat recent la Paris în opera vivaldiană Il Farnace și mărturisea că rar a simțit atâta apetență la public pentru muzica barocă. Trei ore de cânt primite cu entuziasm de rock de către cei tineri, plus un bis cerut insistent. Iată puterile unei asemenea partituri și cred că acesta este motivul pentru care directorul general al Operei Metropolitan din New York, Peter Gelb, a programat în actuala stagiune un colaj de Handel, Vivaldi, Rameau, Purcel și, mai puțin cunoscuții Andre Campra, Jean-Marie Leclair, cel puțin în partea I, pe care am ascultat-o cu toții.

Drama imaginată și scrisă de Jeremy Sams este inspirată din Furtuna și Visul unei nopți de vară de Shakespeare și a fost pusă în pagină de producătorul Phelim McDermott cu decorul lui Julian Crouch, costumele lui Kevin Pollard, luminile lui Brian MacDevitt și coregrafia Gracielei Daniele. Trebuie să vă spun de la bun început că ideea de colaj atât muzical, cât și dramaturgic nu m-a inspirat. Este foarte dificil să asociezi într-un tot unitar arii, duete, scene, aparținătoare unor titluri diferite, unor stiluri componistice diferite. Chiar dacă sunt scrise în aceeași perioadă creatoare pe treptele istoriei muzicii este greu să alcătuiești un subiect lipind pagini din două capodopere shakespeariene. De fapt, muzica extrasă din nu mai puțin de 22 de opere, cantate, oratorii, motete, imnuri de încoronare este pusă în sarcina unor personaje care nu au nici o legătură cu temele lui Handel, Vivaldi etc. Din toate acestea vin rezervele mele de fond. Totuși, văzut și ascultat, colajul funcționează, captivează, te face să uiți sursele și modul de alcătuire, iar asta se întâmplă datorită montării luxuriante, costumelor extravagante, extraordinarei prestații muzicale cu versatilele ansambluri ale Metropolitanului care, iată, cântă și romantic, și modern, și contemporan, și baroc, avându-l la pupitru pe marele expert baroc William Christie și, nu în ultimul rând, grație distribuției stelare. Desigur, o muncă muzicală imensă a fost depusă pentru armonizarea tonalităților tuturor celor 44 de numere din care noi am ascultat până acum 23, ele fiind evident compuse fără să se țină seama că în secolul XXI cineva se va gândi să le asambleze. În plus, libretul a fost scris în engleză și cum originalele erau în italiană sau franceză, potrivirea slovelor pe portative a trebuit să fie bine cumpănită.

Virtuozitatea și acuratețea instrumentiștilor de la MET au fost evidente încă de la uvertura ce a aparținut operei handeliene Alcina. William Christie a lucrat intens în două direcții; mai întâi în zicerea scânteietoare a recitativelor, și apoi în dinamizarea tempilor pentru asigurarea unei tensiuni potrivite spectacolului - aceasta, bineînțeles, după ce uvertura s-a încheiat.

Delicioasa soprană Danielle de Niese - Ariel - a cântat debordant în agilitățile executate într-un ritm amețitor, câteodată la limita emisiei omogene. Două timbralități plăcute au etalat mezzosoprana Joyce di Donato (Sycorax) și basul Luca Pisaroni (Caliban).

Excelenta Joyce di Donato este o artistă preocupată pentru expresivitatea cât mai nuanțată, de la sarcasm până la rafinamente de sunet, totul într-o demonstrație de ornamentică virtuoză. Ariile cântate de ea au fost pline de rulade spectaculoase, de accente vehemente, într-un dramatism extraordinar.

Luca Pisaroni vocalizează exemplar, cântă cu autoritate, dar unele sunete acute par voalate. Cu delicatețe și legato frumos, cu emisie cristalină s-a prezentat soprana Lisette Oropesa în rolul Miranda.

L-aș mai aminti pe Elliot Madore în debut în rolul Lysander, aria sa a relevat o voce foarte bună, agilă și puternică, penetrantă și strălucitoare. Vom mai auzi de Elliot Madore.

De asemenea, un bun tenor liric a fost Paul Appleby în rolul Demetrius.

Cu mare interes l-am ascultat pe celebrul contratenor David Daniels (Prospero). Nu cred că partitura Insulei vrăjite l-a servit prea mult, cel puțin în această primă parte; multe recitative, câteva arioso-uri și doar o arie, un lamento la final act. A fost și un extras din opera Amadigi di Gaula de Handel și a fost cântat într-o minunata exprimare încărcată de tristețe.

În fine, marea vedetă, mult așteptată, aplaudată la intrare, faimosul Placido Domingo, care împlinește chiar astăzi (21 ianuarie 2012) 71 de ani. La mulți ani, Maestre! Timbrul nobil și căldura cântului s-au regăsit și de data aceasta în rolul Neptun, un Neptun autoironic, cu direcție către vârsta sa. A fost, probabil, opțiunea producătorilor spectacolului de comun acord cu Placido Domingo. Așadar, în rolul Neptun a avut două secvențe din opera Tamerlano de Handel și Hippolyte et Aricie de Rameau în care personajul Zeului mărilor nici măcar nu apare. Lamento-ul din Tamerlano a fost frumos condus, deși glasul lui Domingo nu mai are fermitatea de odinioară în articulație; este și firesc la o asemenea vârstă, dar și fiind marele tenor nu poate să părăsească scena și se agață de orice ocazie. E bine, e rău… o decizie greu de luat! Lui Domingo i-a fost rezervată o intrare spectaculoasă pe scenă - pură magie teatrală; pe proiecțiile video ale mării, apare o grotă subacvatică în care Zeul stă pe un tron înconjurat de naiade sumar îmbrăcate, bule de aur umplu spațiul auriu-argintiu al apei, probabil printr-un efect tehnic similar cu cel din montarea cu Aurul Rinului.

De fapt, mizanscena este de o abundență obișnuită pentru Metropolitan Opera. Cum spuneam, și costumele sunt de o rară bogăție, totul arată că s-au cheltuit bani mulți. Este tipic pentru scena americană. Dincolo de stilul acesta baroc în baroc, l-aș numi, nu pot să nu mă gândesc la faptul că în marele teatru new-yorkez am văzut și montări în care tenta modernă este prezentă. Nu este cazul în Insula vrăjită, un titlu inedit, dar despre care trebuie să nu uităm că este totuși o pastișă, o înșiruire de piese a căror unire dramaturgică nu vine dintr-o singură pană, și acest lucru se vede.