ACUM:
10.00
Grădina de... sunete
Lucrări integrale cunoscute din stilurile baroc-modern
Urmează: 11.55 Promo
Apoi: 11.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

Aida de Verdi - superproducție de teatru muzical live in HD de la Metropolitan Opera House din New York

Bookmark and Share
Publicat: luni, 17 Decembrie 2012 , ora 13.33

Într-un spectacol de operă pot fi investite enorme sume de bani. Unii dintre comentatori au motivat presupusul declin al genului tocmai prin costurile extrem de ridicate pe care le presupune. Costuri mari, e adevărat, dar dacă spectacolul este bine făcut el rezistă decenii și se impune ca o marcă de calitate absolută pentru teatrul care nu a ezitat să investească. Cazul Aidei de la MET este spectaculos - cu premiera în 1988, deci cu o existență triumfală de 25 de ani și cu perspective de viață lungă și pentru anii viitori, această montare uimește și încântă de fiecare dată. Iar dacă ai șansa să o revezi, știi ce urmează și adaugi bucuriei și perioada de așteptare emoționată.


O punere în scenă impresionantă

Producția este semnată Sonja Frisell, una dintre regizoarele preferate de marele Jean-Pierre Ponnelle, a cărei reușită a fost internațional recunoscută și recompensată de un premiu Emmy în anul 1990. Echipa de realizatori se completează cu Gianni Quaranta, Dada Saligeri, Gil Wechsler cei care, conform dorinței regizoarei, au realizat decorurile, costumele, luminile. Sunt folosite sute de figuranți care umplu scena decorată somptuos cu statui din care se văd doar părțile inferioare ale picioarelor și pe ale căror dimensiuni uriașe le poți doar bănui, cu temple la care urcă zeci de trepte în zig-zag, cu spații largi prin care defilează armatele victorioase. Pe scenă sunt aduși nu mai puțin de patru cai. În cadrul transmisiunii în direct mai multe camere asigură perspective fabuloase din unghiuri diverse, dând și mai mult volum scenei. Costumele sunt splendide, cu mult aur și mult albastru care se regăsc și în machiaje, accesoriile superbe - ornamentele de păr, costumele faraonului și cele ale Marelui preot, tiara opulentă cu viperă pe care Amneris o poartă în scena Triumfalului. Interesant și de apreciat la justă valoare în reușita montării este faptul că niciodată, nicio clipă spectatorul nu are sentimentului ridicolului sau al imposturii unor decoruri știute de mucava și a unor bijuterii cert din sticlă colorată. Totul, absolut totul este gândit și făcut cu un profesionalism și un bun gust absolute, astfel încât fiecare detaliu își are justificat locul și rolul.


Despre istoria "Aidei"

Aida este una dintre capodoperele târzii pe care Verdi le-a scris după o perioadă în care inspirația lui prodigioasă părea a fi secat. După succesul lui Don Carlos la Paris (1867), genialul muzician s-a retras la moșia lui din Sant'Agata refuzând orice nou libret propus. Dar tăcerea nu a durat mult și, în anul 1871, chiar în ajunul Crăciunului, Aida vede luminile rampei la Opera din Cairo, rămânând pentru totdeauna unul dintre cele mai îndrăgite titluri ale repertoriului liric internațional. Povestea tragică oferă muzicii un puternic suport dramatic pe care compozitorul îl folosește din plin, cu măiestria de care a făcut întotdeauna dovadă. Partitura Aidei este o tapițerie de leit-motive - experiența germanului Richard Wagner nu i-a rămas străină italianului Giuseppe Verdi - în care se împletesc cu echivalențe sonore pe măsură dragostea, pasiunea, sentimentul datoriei, disperarea, gelozia, dorința de răzbunare, regretul tardiv, resemnarea, sacrificiul suprem…Într-adevăr, partitura operei rămâne cu statut de unicat în istoria universală a teatrului liric atât prin reușita muzicală, cât și prin disponibilitățile multiple și generoase de a fi transformată în spectacol de teatru muzical.


15 decembrie 2012 la MET - orchestra și dirijorul

La pupitrul minunatei orchestre de la MET s-a aflat în seara zilei de 15 decembrie maestrul Fabio Luisi despre care, în urmă cu o săptămână, scriam că nu m-a impresionat prea tare în spectacolul de Bal mascat, dar recunoșteam că surpriza versiunii regizorale s-ar fi putut să îmi fi… astupat urechile. A fost așa, nu a fost așa… cert este că în această Aida - pe care o cunoșteam ca spectacol din anul 2009 și pe care am revăzut-o cu bucurie - de la prima la ultima notă, Fabio Luisi și orchestra sa nu mi-au îngăduit să îi ignor. Dimpotrivă, m-am surprins de nenumărate ori apreciind intervențiile pline de lirism sau de dramatism - după caz - ale orchestrei, mâna fermă care a condus instrumentiștii în fraze delicate sau agresive cerându-le, mai presus de orice, implicare, culoare și expresie. Minunați orchestra și dirijorului ei în acest spectacol de mijloc de decembrie 2012! O Aida și un Verdi în toată splendoarea și complexitatea lor.


Soliștii din rolurile principale

Distribuțiile de la MET alătură de fiecare dată nume mari ale momentului ceea ce presupune, din nou, costuri uneori exorbitante. Este vorba de artiști consacrați de ani buni sau de debutanți care și-au dovedit deja valoarea pe alte scene europene sau americane. Trei dintre cele patru nume de interpreți aleși pentru rolurile principale s-au dovedit pariuri câștigătoare. Debut la MET într-unul dintre cele mai dificile roluri de soprană dramatică, Liudmyla Monastyrska din Ucraina a fost la cei 37 de ani ai săi o relevație intuită, așteptată și confirmată. O voce tânără, proaspătă, capabilă să umple fără efort sala de 4000 de locuri, strălucind sigur și ușor peste corul și orchestra reunite, prezență discretă și plăcută - sunt sigură că rafinamentul va fi un plus ce-i va completa atât vocal, cât și scenic personajul în stagiunile viitoare. Nuanțele sumbre - emoție sau intenție! - au colorat și intensificat dramatismul și tragedia vieții de sclavă în timp ce acutele strălucitoare și frazele avântate au susținut și transmis minunat bucuria femeii care iubește și este iubită. În Amneris, rusoaica Olga Borodina aflată deja de mulți ani în vârf de carieră, ne convinge din nou că este un muzician experimentat și rafinat. Duetul Aida-Amneris din actul doi al operei a fost unul dintre cele mai frumoase momente ale spectacolului. Georgianul George Gagnidze, aflat și el în cei mai buni ani ai carierei sale, a reușit vocal și scenic un Amonasro sălbatic, plin de forță cu o voce tunătoare copleșitoare. Un alt moment excepțional al spectacolului a fost duetul tată-fiică din actul al treilea. Cel de al patrulea nume mare al distribuției a fost Roberto Alagna. Tenorul în vârstă de 50 de ani cu o extraordinară carieră internațională pare a păși acum pe versantul coborâtor. Și nu mă refer doar la problemele cu acutele ci, mai trist, la lipsa de omogenitate în cânt, la alternarea sunetelor frumoase cu altele mai puțin frumoase în aceeași linie melodică, la problemele cu respirația și la prezența scenică de o dezinvoltură ușor forțată. Sigur, Radames este un rol pe care îndrăgitul tenor l-a cântat de zeci de ori pe cele mai mari scene ale lumii cu succese răsunătoare. Este un rol extrem de dificil. Tenori consacrați spun că o interpretare calitativ egală de la început la sfârșit este puțin probabilă și că alternativele ar fi sacrificarea primei arii pentru ca apoi, rolul să fie dus frumos și consistent până la final sau epuizarea majorității resurselor în neîndurătoarea Celeste Aida și apoi sucombarea vocală mai devreme sau mai târziu, pe parcursul spectacolului. Roberto Alagna a sacrificat acutul din Celeste Aida, dar asta nu l-a ajutat să ducă în forță rolul până la capăt. A avut și momente bune dar… din păcate cele mai puțin bune ne-au lăsat un gust amar.


…Și din rolurile secundare

Am mai găsit un aspect interesant și demn de comentat în acest spectacol: chiar dacă au acceptat costurile ridicate ale unei superproducții ce trebuie întreținută și a unor artiști considerați de primă mărime, organizatorii de spectacole de la MET nu au mai vrut să investească și în… personajele secundare astfel încât ©tefan Kocán (Ramfis), Miklós Sebestyén (Regele) și solul (al cărui nume nu îl știu) s-au luptat din greu cu rolurile de mai mică întindere dar totuși, importante, care le-au depășit posibilitățile vocale.

Nu pot încheia fără aprecieri numai în superlative pentru corul și baletul de la MET căci Aida este un spectacol al mulțimilor, paginile corale sunt numeroase și consistente, numerele de balet puține, dar spectaculoase. Și afirm din nou că o astfel de superproducție exorbitant de scumpă - nu se poate altfel! - rămâne pentru teatru una dintre reușitele absolute, fără de moarte, care, în timp, se transformă cu siguranță în legendă.

Cristina Sârbu