Sâmbătă, 8 decembrie 2012, am urmărit în transmisie directă o producţie nouă cu Bal mascat de Verdi de pe scena celebrei MET din New York. Un spectacol interesant, amuzant - nu credeam să pot scrie asta vreodată! -, un spectacol în care imaginaţia producătorului a salvat o distribuţie cu nume mari, dar voci… obosite.

E puţin plauzibil, dar… se poate şi aşa

David Alden are o mare reputaţie în lumea teatrului liric şi a filmului din Statele Unite ale Americii. Din tinereţe s-a familiarizat cu atmosfera spectacolelor de pe Broadway. De câte ori are ocazia, revine la teatrul liric din repertoriul clasic cu o plăcere deosebită, provocată de reinterpretarea subiectelor cunoscute în cheie nouă, cu puternice tente politice şi sociale. Este la fel de pasionat de… caricatură. Din numeroasele montări pe care le semnează consider important să amintesc acum şi aici un Wozzeck de Berg la Los Angeles (1988) cu acţiunea plasată în decorul unui Vietnam în război, copleşit de corupţie morală si un spectacol cu Salmée de Richard Strauss lucrat în Lituania (2006), în care povestea este rescrisă şi ea într-un alt timp, de astă dată în Uniunea Sovietică.

David Alden vizitează Europa în anul 1976 şi studiază atent creaţiile unor Strehler, Kupfer, Neuenfels sau Berghaus. Ceea ce, în faţa mea cel puţin, îl personalizează pe Alden cu semn pozitiv în relaţionarea cu aceşti regizori este marea sa iubire pentru muzică şi precauţia deosebită de a nu face niciodată nimic împotriva partiturii ci, întotdeauna, în favoarea acesteia. Ceea ce nu îl împiedică să imagineze spectacole fantezist şocante şi printre ele se numără desigur şi acest nou Bal mascat de la MET. Şocante dar nu neplăcute. Şocante dar… amuzante. De la Lohengrin-ul lui Claus Guth de la La Scala am ieşit încruntată, nedumerită şi pe buze cu întrebarea era oare chiar nevoie de toate detaliile oribile şi situaţiile absurde?! De la Balul mascat al lui David Alden am ieşit veselă, senină şi gândind sigur, de ce nu, e puţin plauzibil, dar… se poate şi aşa.

Pentru spectacolul verdian pe care îl comentez, David Alden a imaginat o desfăşurare filmică a acţiunii în spaţiul aparent restrâns a… trei pereţi - al patrulea ar fi trebuit să fie deschiderea spre sală - între care a creat o versiune posibilă a partiturii a cărei acţiune, o poveste despre un faimos eveniment politic în secolul XVIII, uciderea unui cap încoronat, o plasează la început de secol XX (costumele Brigitte Reiffenstuel). Intriga este intens dramatică, deci deosebit de ofertantă atât pentru compozitorul Verdi, cât şi pentru cei care îi pun în scenă opera. Tragedia pigmentată consistent cu politică şi amor se petrece într-o singură cameră, cea în care regele Gustavo (Riccardo) primeşte. Un singur element de decor nu se mişcă din scenă - un imens şi confortabil fotoliu de piele: în acest fotoliu, Gustavo visează la mult iubita dar inaccesibila Amelia; în acest fotoliu, travestit în pescar, regele se ascunde în peştera/camera Ulrikăi şi asistă nevăzut la întâlnirea vrăjitoarei cu femeia iubită; în acelaşi fotoliu Amelia se odihneşte şi îşi adună puterile înainte de a păşi pe câmpia spânzuraţilor în căutarea buruienii tămăduitoare de dragoste şi, în final, tot în fotoliu Gustavo moare.

Iluzia unei încăperi unice, mereu aceeaşi şi totuşi mereu alta se păstrează până la sfârşitul spectacolului. Dar cei trei pereţi se află în continuă mişcare definind spaţii în forme diverse şi ciudate. Un rol esenţial în decor îl are plafonul care şi el se înclină în cele mai ciudate unghiuri. Pe acest plafon este pictată o imensă scenă a lui Icar, care se prăbuşeşte după ce şi-a ars aripile de ceară zburând prea aproape de soare. Metafora este recunoscută de regizorul care a dorit să facă din rege un tânăr care s-a bucurat din plin de bani, putere şi de plăcerile vieţii de la care a cerut mult prea mult, excese care, ca şi în cazul lui Icar, au determinat de fapt, prăbuşirea şi moartea personajului. În viziunea lui David Alden, regele Gustavo (Riccardo) se aseamănă cu un alt personaj verdian, Ducele de Mantua din Rigoletto - este vesel, nepăsător, cântă, dansează, râde şi iubeşte din plin. Singurul lui moment serios este întâlnirea cu Amelia din scena spânzurătorilor şi, atunci când cei doi îşi recunosc sentimentele vinovate, la un semn discret tavanul cu imaginea lui Icar se ridică în zbor şi, pentru câteva minute cei doi se află pierduţi în mijlocul unei naturi pe care o intuim fără de margini îngrăditoare. Iluzia acestei libertăţi nu va dura prea mult şi, în momentul apariţiei conspiratorilor tavanul reapare şi se înclină ameninţător astfel încât atinge podeaua într-un unghi ascuţit ce delimitează un spaţiu minuscul şi meschin din care nimeni nu mai are scăpare.

Am amintit umorul montării. Câteva exemple - când se vorbeşte despre Ulrika şi regelui i se cere alungarea vrăjitoarei, scena se umple de zeci de birouri la care lucrează funcţionari plictisiţi ce ştampilează şi plimbă hârtii cu mişcări şablonizate şi lipsite de orice implicare; când Amelia este descoperită, conspiratorii râzând scot din buzunare binocluri prin care privesc, exact ca la teatru sau la operă tragedia ce se desfăşoară în faţa lor. Complet detaşaţi şi ei. Şi exemplele ar putea continua, David Alden rămânând credincios dorinţei sale de a juca fiecare notă şi fiecare situaţie din partitură în cheie moral-politico-socială perfect recognoscibilă.

Distribuiţie cu nume mari, dar voci… obosite

În rolul regelui, Marcelo Álvarez se dovedeşte încă un tenor dramatic de forţă, mai puţin credibil în jocul actoricesc datorită unei veselii continue şi false în care nu crede nici el şi nu credem nici noi. Soprana Sondra Radvanovsky ne-a oferit o Amelia poate prea dramatic-tragică cu intuite probleme vocale mascate cu inteligenţă şi experienţă. Pe Dmitri Hvorostovsky l-am găsit în Renato mai puţin strălucitor ca de obicei, dar cu acelaşi timbru inconfundabil de catifea neagră şi cu aceeaşi prezenţă scenică impunătoare cu care eram obişnuiţi. În Ulrika, Stephanie Blythe şi-a cântat partitura cu asperităţi cauzate mai ales la dificilele treceri între registre. Am apreciat agilitatea şi sonoritatea cristalină cu care soprana Kathleene Kim a dat sunet şi viaţă rolului Oscar. Ansamblul coral bun, orchestra dirijată de Fabio Luisi lipsită parcă de strălucire şi personalitate - sau îmi asum eu vina de a fi fost prea captivată de ceea ce se oferea ochilor, concentrându-mi atenţia în principal asupra scenei şi ignorând fossa.

În concluzie, un Bal mascat spectacol de stagiune MET - ceea ce presupune deja un anume nivel artistic sub care nu se scade - fără a fi un eveniment deosebit în lumea internaţională a teatrului liric.