ACUM:
19.00
Seara de operă
Marile spectacole ale prezentului, în direct sau înregistrate.
Urmează: 22.00 Grădina de... sunete (R) Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă.
Apoi: 0.00 Nocturn jazz Portrete ale celor mai importanți oameni din jazz.

Arhivă : Cronici Înapoi

O nouă producție cu opera 'Bal mascat' de Verdi live in HD de la MET

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 12 Decembrie 2012 , ora 9.57

Sâmbătă, 8 decembrie 2012, am urmărit în transmisie directă o producție nouă cu Bal mascat de Verdi de pe scena celebrei MET din New York. Un spectacol interesant, amuzant - nu credeam să pot scrie asta vreodată! -, un spectacol în care imaginația producătorului a salvat o distribuție cu nume mari, dar voci… obosite.


E puțin plauzibil, dar… se poate și așa

David Alden are o mare reputație în lumea teatrului liric și a filmului din Statele Unite ale Americii. Din tinerețe s-a familiarizat cu atmosfera spectacolelor de pe Broadway. De câte ori are ocazia, revine la teatrul liric din repertoriul clasic cu o plăcere deosebită, provocată de reinterpretarea subiectelor cunoscute în cheie nouă, cu puternice tente politice și sociale. Este la fel de pasionat de… caricatură. Din numeroasele montări pe care le semnează consider important să amintesc acum și aici un Wozzeck de Berg la Los Angeles (1988) cu acțiunea plasată în decorul unui Vietnam în război, copleșit de corupție morală si un spectacol cu Salmée de Richard Strauss lucrat în Lituania (2006), în care povestea este rescrisă și ea într-un alt timp, de astă dată în Uniunea Sovietică.

David Alden vizitează Europa în anul 1976 și studiază atent creațiile unor Strehler, Kupfer, Neuenfels sau Berghaus. Ceea ce, în fața mea cel puțin, îl personalizează pe Alden cu semn pozitiv în relaționarea cu acești regizori este marea sa iubire pentru muzică și precauția deosebită de a nu face niciodată nimic împotriva partiturii ci, întotdeauna, în favoarea acesteia. Ceea ce nu îl împiedică să imagineze spectacole fantezist șocante și printre ele se numără desigur și acest nou Bal mascat de la MET. Șocante dar nu neplăcute. Șocante dar… amuzante. De la Lohengrin-ul lui Claus Guth de la La Scala am ieșit încruntată, nedumerită și pe buze cu întrebarea era oare chiar nevoie de toate detaliile oribile și situațiile absurde?! De la Balul mascat al lui David Alden am ieșit veselă, senină și gândind sigur, de ce nu, e puțin plauzibil, dar… se poate și așa.

Pentru spectacolul verdian pe care îl comentez, David Alden a imaginat o desfășurare filmică a acțiunii în spațiul aparent restrâns a… trei pereți - al patrulea ar fi trebuit să fie deschiderea spre sală - între care a creat o versiune posibilă a partiturii a cărei acțiune, o poveste despre un faimos eveniment politic în secolul XVIII, uciderea unui cap încoronat, o plasează la început de secol XX (costumele Brigitte Reiffenstuel). Intriga este intens dramatică, deci deosebit de ofertantă atât pentru compozitorul Verdi, cât și pentru cei care îi pun în scenă opera. Tragedia pigmentată consistent cu politică și amor se petrece într-o singură cameră, cea în care regele Gustavo (Riccardo) primește. Un singur element de decor nu se mișcă din scenă - un imens și confortabil fotoliu de piele: în acest fotoliu, Gustavo visează la mult iubita dar inaccesibila Amelia; în acest fotoliu, travestit în pescar, regele se ascunde în peștera/camera Ulrikăi și asistă nevăzut la întâlnirea vrăjitoarei cu femeia iubită; în același fotoliu Amelia se odihnește și își adună puterile înainte de a păși pe câmpia spânzuraților în căutarea buruienii tămăduitoare de dragoste și, în final, tot în fotoliu Gustavo moare.

Iluzia unei încăperi unice, mereu aceeași și totuși mereu alta se păstrează până la sfârșitul spectacolului. Dar cei trei pereți se află în continuă mișcare definind spații în forme diverse și ciudate. Un rol esențial în decor îl are plafonul care și el se înclină în cele mai ciudate unghiuri. Pe acest plafon este pictată o imensă scenă a lui Icar, care se prăbușește după ce și-a ars aripile de ceară zburând prea aproape de soare. Metafora este recunoscută de regizorul care a dorit să facă din rege un tânăr care s-a bucurat din plin de bani, putere și de plăcerile vieții de la care a cerut mult prea mult, excese care, ca și în cazul lui Icar, au determinat de fapt, prăbușirea și moartea personajului. În viziunea lui David Alden, regele Gustavo (Riccardo) se aseamănă cu un alt personaj verdian, Ducele de Mantua din Rigoletto - este vesel, nepăsător, cântă, dansează, râde și iubește din plin. Singurul lui moment serios este întâlnirea cu Amelia din scena spânzurătorilor și, atunci când cei doi își recunosc sentimentele vinovate, la un semn discret tavanul cu imaginea lui Icar se ridică în zbor și, pentru câteva minute cei doi se află pierduți în mijlocul unei naturi pe care o intuim fără de margini îngrăditoare. Iluzia acestei libertăți nu va dura prea mult și, în momentul apariției conspiratorilor tavanul reapare și se înclină amenințător astfel încât atinge podeaua într-un unghi ascuțit ce delimitează un spațiu minuscul și meschin din care nimeni nu mai are scăpare.

Am amintit umorul montării. Câteva exemple - când se vorbește despre Ulrika și regelui i se cere alungarea vrăjitoarei, scena se umple de zeci de birouri la care lucrează funcționari plictisiți ce ștampilează și plimbă hârtii cu mișcări șablonizate și lipsite de orice implicare; când Amelia este descoperită, conspiratorii râzând scot din buzunare binocluri prin care privesc, exact ca la teatru sau la operă tragedia ce se desfășoară în fața lor. Complet detașați și ei. Și exemplele ar putea continua, David Alden rămânând credincios dorinței sale de a juca fiecare notă și fiecare situație din partitură în cheie moral-politico-socială perfect recognoscibilă.


Distribuiție cu nume mari, dar voci… obosite

În rolul regelui, Marcelo Álvarez se dovedește încă un tenor dramatic de forță, mai puțin credibil în jocul actoricesc datorită unei veselii continue și false în care nu crede nici el și nu credem nici noi. Soprana Sondra Radvanovsky ne-a oferit o Amelia poate prea dramatic-tragică cu intuite probleme vocale mascate cu inteligență și experiență. Pe Dmitri Hvorostovsky l-am găsit în Renato mai puțin strălucitor ca de obicei, dar cu același timbru inconfundabil de catifea neagră și cu aceeași prezență scenică impunătoare cu care eram obișnuiți. În Ulrika, Stephanie Blythe și-a cântat partitura cu asperități cauzate mai ales la dificilele treceri între registre. Am apreciat agilitatea și sonoritatea cristalină cu care soprana Kathleene Kim a dat sunet și viață rolului Oscar. Ansamblul coral bun, orchestra dirijată de Fabio Luisi lipsită parcă de strălucire și personalitate - sau îmi asum eu vina de a fi fost prea captivată de ceea ce se oferea ochilor, concentrându-mi atenția în principal asupra scenei și ignorând fossa.

În concluzie, un Bal mascat spectacol de stagiune MET - ceea ce presupune deja un anume nivel artistic sub care nu se scade - fără a fi un eveniment deosebit în lumea internațională a teatrului liric.

Cristina Sârbu