ACUM:
13.05
Polifonii
Baroc, clasic, romantic, coral, creație și interpretare românească - înlănțuite inedit într-o nouă emisiune.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

Jurnal de călătorie - Semperoper din Dresda

Publicat: marți, 6 Noiembrie 2012 , ora 10.13
În orașul german Dresda se află una dintre cele mai frumoase săli de operă din lume. Cu o istorie marcată des de momente dramatice, Semperoper a rezistat în timp tuturor încercărilor, a renăscut mereu din propria cenușă și și-a câștigat ferm rangul de teatru liric european modern și ambițios.


File de istorie

Construcția edificiului conceput de Gottfried Semper și situat pe malul Elbei a început în anul 1838 și a durat până în 1841. În anul 1869 un incediu distruge practic această capodoperă de arhitectură. Reconstrucția clădirii a fost girată de același Gottfried Semper - arhitectul multor clădiri minunate, printre ele și Burgtheater, Kunsthistorisches Museum și Naturhistorisches Museum din Viena - care a lucrat de astă dată împreună cu fiul său Manfred Semper. Și această clădire a fost distrusă în bombardamentul din noaptea zilei de 13 februarie 1945. De abia la 24 iunie 1977 a putut începe cea de a treia reconstrucție a ceea ce astăzi este unica Semperoper din Dresda. Vechile planuri au fost respectate, excepție făcând sala de spectacol care a fost ușor modificată (arhitect Wolfgang Hänsch) pentru a putea cuprinde 1300 de locuri. Complexul a fost îmbogățit cu încă o scenă pentru repetiții și o clădire spațioasă pentru birouri. Redeschiderea teatrului a avut loc la 13 februarie 1985 cu opera Der Freischütz de Carl Maria von Weber.


Semperoper astăzi

Interiorul clădirii este somptuos, toate foaierele, tavanele și scările sunt bogat ornamentate cu picturi și sculpturi aurite. Acustica este perfectă indiferent de locul în care te afli.

Astăzi, clădirea operei Semper din Dresda poate fi admirată în toată splendoarea ei. Pe fațadă se află șase sculpturi: Goethe și Schiller la intrare, Shakespeare și Sofocle pe latura din stanga și Molière și Euripide pe latura din dreapta. Sus, pe acoperiș, deasupra portalului principal, o impresionantă sculptură în bronz îi reprezintă pe Dionisos și pe Ariadna într-un car tras de patru pantere nervoase (Johannes Schilling).

În clipa în care pășește în sală, oaspetele este puternic impresionat de cortina imensă și bogat pictată: sus și jos ghirlande de fructe și flori; portretele a șase poeți - Sofocle, Shakespeare, Molière, Lessing, Schiller, Goethe (partea de sus) și șapte compozitori - Gluck, Mozart, Beethoven, Weber, Meyerbeer, Wagner, Rossini (partea de jos).

Reputația Operei din Dresda s-a construit temeinic în timp. Dacă ar fi să amintim doar premierele absolute ce au avut loc pe această scenă: Rienzi (1842), Olandezul zburător (1843) și Tannhäuser (1845) de Richard Wagner sau cele mai multe dintre operele lui Richard Strauss (printre ele Arabella în 1933 cu Viorica Ursuleac în rolul titular).


Stagiunea 2012-2013 la Semperoper din Dresda

Semperoper a fost întotdeauna o destinație căutată de melomani. Repertoriul bogat este gândit în așa fel încât să satisfacă toate gusturile. În stagiunea 2012-2013 vor putea fi ascultate și văzute aici, printre multe altele Alcina, Olandezul zburător, Lohengrin, Cavalerul rozelor, Don Carlo, Traviata, Flautul fermecat, Don Giovanni, Fidelio, Liliacul, Boema, Manon Lescaut, Tosca, Elixirul dragostei…dar și un bogat repertoriu de balet clasic și contemporan.


Baiadera de Ludwig Minkus la Semperoper

Am fost în această toamnă invitată la Semperoper din Dresda pentru două spectacole. Baletul Baiadera cu muzica lui Ludwig Minkus face parte din repertoriul clasic standard, iar prezența lui pe afișele unui teatru muzical este aproape obligatorie. Partitura oferă tuturor interpreților - soliști și ansamblu corp balet - satisfacția de a-și demonstra calitățile, iar publicul nu poate fi decât încântat de opulența debordantă a decorurilor și costumelor - acțiunea se petrece în India. Coregrafia lui Aaron S. Watkin trimite declarat la modelul lui Marius Petipa, iar în rolurile principale Elena Vostrotina și Dmitry Semionov (prim solist al Staatsballet Berlin) combină frumos învățăturile școlii de balet din St.Petersburg cu experiența unei îndelungate colaborări. Sub bagheta experimentată a dirijorului David Coleman - mulți ani director muzical al Companiei Rudolf Nureyev cu care a realizat cele mai importante premiere la festivalul Nureyev din Londra și a înregistrat muzica pentru mai multe filme dedicate marelui coregraf - instrumentiștii Capelei de Stat din Dresda au colorat și au încărcat emoțional partitura muzicală urmărind și susținând atent și eficient balerinii.


Elixirul dragostei de Gaetano Donizetti la Semperoper

Cel de al doilea spectacol pe care l-am urmărit pe scena de la Semperoper din Dresda a fost Elixirul dragostei de Donizetti. Michael Schulz are la baza formației sale artistice studii de regie de teatru. În timp însă, colaborările sale cu teatrul liric au devenit strânse și diverse, de la director la regizor. Conform modei și modélelor oferite de marea majoritate a scenelor lirice ale lumii, și Semperoper din Dresda reinterpretează, reintegrează în spații, modernizează/actualizează partiturile clasice. Este și cazul ultimei premiere din sezonul trecut, Elixirul dragostei de Donizetti.

Convinși că muzica supraviețuiește oricum, regizorii, printre care se numără și Michael Schulz, consideră că sarcina lor principală este imaginarea unui decor cât mai surprinzător și amplasarea acțiunii într-un context cât mai familiar contemporanilor. Scena pregătită pentru toate cele trei acte ale operei reproduce o încăpere tristă, cu ferestrele mari acoperite de scânduri, cu intrarea zidită și cu tavanul gata să se prăbușească. În această încăpere, în semiobscuritate, perechile stau în poziții dezabuzate la mese sau se clatină periculos în ritmul unui dans greu perceput prin aburii alcoolului.

Singurul petic de lumină cade pe câteva saltele stivuite unele peste altele și pe Adina care citește. Nemorino este o apariție stranie, total dezorientată, un tânăr îmbrăcat într-un trenci splălăcit și care răsucește mereu și inutil în mâini o sacoșă de pânză tip super market în care se află câteva bucăți de ciocolată, simbol al dulcelui concentrat care (se spune) alină depresia.

Belcore este o apariție comică mult îngroșată și prin ideea regizorală de a-l multiplica cu... opt. În permanență, în spatele cântărețului se află opt mimi care îi reproduc fidel fiecare mișcare - de la ridicatul discret al unei sprâncene la fanfaronada agitată a celui care poartă uniformă și grad. Intrarea lui Dulcamara m-a trimis instantaneu cu gândul la apariția (caricaturizată, desigur) a Olandezului zburător - în scenă pătrunde majestuos prora imensă a unui vapor din burta căreia apare... Dulcamara. Umorul căutat și cel mai adesea lipsit de subtilitate provoacă uneori zâmbete - atunci când într-un minuscul cort soldățesc dispar toți cei opt falși Belcore, urmați de Belcore cel autentic și chiar și de Gianetta sau de Adina (procesul este reversibil) sau când la nunta Adinei, Nemorino apare înbrăcat într-o grotescă rochie colorată.

Interesantă aducerea pe scenă, la etaje superioare, a unor instrumentiști din orchestră, suflători cu precădere, care își interpretează "la vedere" partiturile. Și tot "la vedere" este și pianul plasat în stânga scenei la care, pe rând , un bătrân corepetitor ramolit și o tânără discipolă acompaniază recitativele. Bătranul are chiar și joc de scenă - se străduiește pe tot parcursul spectacolului să dea telefoane de la un demodat aparat cu fise și, din când în când, se deplasează până în mijlocul scenei ducând legat cu ață un balon alb umplut cu gaz. După ce îi dă drumul, se întoarce cu pași nesiguri la locul lui în timp ce publicul se amuză atunci când resturile balonului cad ostentativ, dovezi ale unui gest fără rost. Asta până când Nemorino și Adela își recunosc și își împărtășesc dragostea, atunci, balonul de astă dată roșu, zboară în înalturi fără să lase nimic în urma lui. Și tot atunci ferestrele sunt eliberate de scânduri, zidul din fața ușii dispare, iar perechile împleticite la început fac frumoase demonstrații de virtuozitate în dansuri standard.

Să nu uităm mișcările de trupe ale corului (dirijori Pablo Assante, Christoph Bauer) care, îmbrăcat în costume pestrițe într-um puzzle de stiluri umple scena agitându-se într-o participare ostentativă la acțiune.


Un spectacol - cu bune și rele

Nu pot spune că această montare a operei lui Donizetti la Dresda mi-a plăcut. Dar nu pot spune nici categoric că nu mi-a plăcut. A fost o interesantă versiune de teatru muzical care poate fi îndelung comentată pro și contra. Situație ideală!

Cât privește partea muzicală, chiar dacă, la început, spectacolul a demarat destul de timid, curând cântăreții s-au încălzit și ne-au oferit o frumoasă demonstrație de bel canto. Dirijorul Pier Giorgio Morandi a fost 10 ani oboist în orchestra operei milaneze La Scala și, după studii de dirijat cu Leonard Bernstein și Seiji Ozawa, a devenit un dirijor de repertoriu italian căutat și unanim apreciat. Sub bagheta sa, Capela de Stat din Dresda a sunat impecabil.

Carolina Ullrich (Adina) vine din Chile, s-a format în țara natală, apoi în Europa și în Statele Unite ale Americii și numeroase premii internaționale i-au apreciat frumusețea vocii, agilitatea tehnică dar, cel mai mult (cred eu) încărcătura emotiv-expresivă cu care dă viață personajelor.

Tenorul italian Giorgio Berrugi a fost și el, la început clarinetist solist într-o orchestră simfonică din Roma. Cântă doar din 2007 și a debutat direct cu Rodolfo din Boema lui Puccini. Și-a îmbogățit repertoriul cu repeziciunea cu care a devenit cunoscut și apreciat și din stagiunea 2010-2011 este membru al ansamblului Semper Oper interpretând roluri ca Don José, Rodolfo, Mario Cavaradossi, Don Ottavio și Nemorino. Chiar daca celebra arie Una furtiva lagrima i-a creat câteva probleme, în general, Giorgio Berrugi a cântat cu adevărat frumos o partitură generoasă pentru vocea de tenor.

În Belcore, baritonul german Christoph Pohl își joacă și își cântă rolul puternic marcat de conturul de caricatură prezent și la compozitor și la regizor. Cel mai simpatic personaj rămâne Dulcamara, partitura cu care Marco Vinco și-a făcut debutul în aprilie 2012 pe scena din Dresda și în care cântărețul actor este plăcut, elegant, convingător și cuceritor. Distribuția spectacolului se completează Emily Duncan- Brown, o Gianetta cu voce frumoasă, dar cu un joc de scenă ușor exagerat.


Cristina Sârbu