ACUM:
15.55
Promo
Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Urmează: 15.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.
Apoi: 16.00 Poveștile de succes ale muzicii Interviuri-reper cu muzică

Arhivă : Cronici Înapoi

Gianni Schicchi de Puccini/ Purcărete în FNT sau 'De ce așa? De ce nu!'

Bookmark and Share
Publicat: vineri, 2 Noiembrie 2012 , ora 14.29

Există multe detalii ce ar putea convinge un regizor de teatru să se aplece asupra partiturii lirice Gianni Schicchi de Giacomo Puccini. Este singura lucrare comică scrisă de compozitorul italian cu o căutată economie de mijloace - 10 personaje sunt permanent pe scenă, fiecare cu rolul lui, așa că s-ar putea vorbi, în mare, de o lucrare de grup din care totuși se evidențiază câteva personaje principale: Gianni Schicchi în cert rol principal și alături de el fiica lui, Lauretta, și iubitul acesteia, Rinuccio, în roluri soliste episodice (Lauretta are în partitura ei singura arie din întreaga operă, arie devenită celebră O mio babbino caro.)

Muzica cuprinde în ea întreaga dramaturgie alcătuită din elemente componente numeroase și delicate - figuri simple melodice și ritmice prelucrate în variațiuni care le modifică discret, dar eficient sensul într-un discurs sonor cu frecvente schimbări de tempo și orchestrație strălucitoare și colorată. Un exemplu bun ar fi celebrul motiv al lamentațiilor familiei care apare, mereu la fel, dar în tempo-uri diferite când plângător (curgere lentă), când tumultuos (aglomerare rapidă). Declamația rămâne foarte aproape de recitativ - stilul parlando - atât în ansamblu, cât și în intervențiile soliste - cu excepția perechii de îndrăgostiți predispusă spre lirism tandru și pasionat.


Despre opera Gianni Schicchi

Premiera operei a avut loc în 14 decembrie 1918 la Metropolitan Opera House din New York. Acțiunea se petrece în anul 1299 la Florența. Subiectul este simplu - nemulțumiți de testamentul unei rude bogate care și-a lăsat întreaga avere unei mânăstiri, mulțimea rubedeniilor cu așteptările înșelate apelează la vicleanul Gianni Schicchi căutând o soluție. Gianni propune falsificarea testamentului într-o manieră originală, dar riscantă - decesul nu a fost încă anunțat, așa că el va lua locul mortului și, înșelând notarul, va dicta un nou testament. Fericite, rudele nu se lasă impresionate nici măcar de pedeapsa unui astfel de gest - tăierea mâinii drepte și exilul. Profitând de lăcomia lor, Gianni va profita la rândul lui și hoțul va fura hoților cea mai mare parte din avere.

Prin Gianni Schicchi, Puccini se alătură creatorilor ce au făcut celebră tradiția operei buffa italiene. Istoria teatrului liric pune un singur alt titlu alături de Gianni Schicchi și anume Falstaff-ul lui Giuseppe Verdi, personaje de teatru cu mare greutate în repertoriul oricărui actor. Astfel, ideea de a apropia actorii de partitura muzicală pucciniană are undeva o justificare. Iar la întrebarea totuși, de ce? răspunsul ar veni simplu și direct de ce nu!


Gianni Schicchi - o operă interpretată de actori

Vocea este pentru actor un principal mijloc de exprimare. Desigur, el nu este pregătit să cânte, ci să vorbească/recite în toate tonalitățile posibile. Dar cu puțin ajutor, actorul poate să ajungă și la cânt și poate realiza chiar performanțe uluitoare căci, în permanență, chiar și în cazul unei linii melodice sau a unui ritm, primordiale pentru actor sunt forța și expresivitatea replicii. Opera este teatru muzical cu accent pe muzical. Pentru actor, opera poate rămâne teatru muzical, dar cu accent pe teatru.


Silviu Purcărete

… este un genial regizor de teatru care s-a apropiat încet, dar sigur și de scena de operă. În străinătate a realizat spectacole minunate cu La Bohème de Giacomo Puccini (Essen), Parsifal de Richard Wagner (Scottish Opera), Roberto Devereux de Gaetano Donizetti (Wiener Staatsoper), Castor et Polux de Jean-Philippe Rameau (Opera Bonn), Îngerul de foc de Serghei Prokofiev (Csokonai Theatre Debrecen). O astfel de experiență familiarizează regizorul cu limbajul sunetelor, explozia de melodie și ritm, respectul față de partitură și, obiectiv, limitele actoricești pe care un cântăreț, oricât de bun actor ar fi, nu poate să le depășească din varii și obiective motive. Sesizând neobișnuitul potențial teatral al partiturii Gianni Schicchi, Silviu Purcărete acordă un imens vot de încredere unei echipe pe care o cunoaște bine și cu care a mai lucrat - actorii teatrului Maghiar de Stat din Cluj - și propune un proiect ce pare... nebunesc la prima vedere: în fosă se va afla o orchestră redusă, iar actorii vor cânta la propriu rolurile din partitura pucciniană.

S-a simțit totuși nevoia unui ajutor calificat doar la două roluri - cel principal, Gianni Schicchi, care îi este încredințat excelentului cântăreț - actor de la Opera Maghiară din Cluj, baritonul Sandor Arpad, și rolul tânărului Rinuccio pentru care a fost solicitat colegul său, tenorul Pataki Adorjan. Toate celelalte roluri sunt interpretate/ cântate de actori. Exact asa cum este scris în partitură. Incredibil, dar adevărat! Pregătirea muzicală a spectacolului a durat un an. Înainte de asta însă, majoritatea celor implicați au absolvit cursurile celor patru ani de studi la disciplina meșteșug muzical din cadrul Facultății de teatru și televiziune din Cluj Napoca, la clasa prof. dr. Incze G.Katalin care asigură și conducerea muzicală a acestui atât de original Gianni Schicchi. În fosă sunt 16 instrumentiști, fiecare în parte soliști în aranjamentul muzical - reducție și reorchestrație - semnat de muziciana Stollar Xenia din Budapesta.


Pe scenă 26 de actori cântă și joacă

Cei 10 interpreți pentru care a Puccini a scris partitura ajung în viziunea lui Silviu Purcărete la 26. Motivele sunt ușor de înțeles: partea actoricească - rubedenii cât mai multe, cu chipuri și atitudini cât mai diverse - dar și partea muzicală - după principiul unde-s mulți puterea crește. Mai există un motiv pentru care distribuția este mai numeroasă - Silviu Purcărete a introdus personaje noi - de exemplu o sau un fantomatic/ă maestră/maestru de ceremonii - sau a dorit să-l însuflețească pe mortul Buoso Donati, rol mut, dar extrem de viu interpretat de actorul Biro Jozsef, personaj ce ajunge să participle activ la acțiunea ale cărei momente cruciale le punctează prin "învieri" succesive - de exemplu momentele în care Schicchi își adjudecă brutal catârca, moara și casa din Florența, mortul sare în picioare și, cu un zâmbet larg își manifestă mulțumirea.

Ajutat mult de muzica lui Puccini, Silviu Purcărete, asistat de scenograful Helmut Stürmer și de Lia Manțoc, creatoarea costumelor, a adus pe scenă o comedie umană în uriașa ei complexitate foarte aproape, ca intenție, de Gaițele lui Kirițescu. Pe scenă, masa este pusă în continuarea catafalcului, copiii joacă mingea cu capul mortului, notarul chiar vine însoțit de doi martori orbi, trupul fără viață este trântit, târât, lovit, disprețuit, ignorat… mimica personajelor acoperă o arie uriașă de expresii de la ură la suprema fericire, neuitând lăcomia, invidia, teama, speranța, disperarea, furia neputincioasă…

Începutul propriu-zis al operei este precedat de o…uvertură tăcută genial imaginată de regizor - pregătirea mortului înainte de expunerea pe catafalc și sosirea rubedeniilor parcă fără de număr - după care muzica lui Puccini izbucnește în forță și se rostogolește trăgând impetuos acțiunea după ea. Opera se încheie cu o concluzie vorbită în ton de farsă, iar ritmul alert de desfășurare și vivacitatea muzicii sunt într-un permanent crescendo de tensiune până la căderea cortinei.


La final…

…pot spune că am urmărit un minunat spectacol de operă. Am redescoperit personajele lui Puccini în detalii până acum nepercepute și am ascultat muzica într-o interpretare atât de sensibilă și de expresivă, încât imperfecțiunile tehnice nu m-au deranjat. Toate asperitățile și neîmplinirile vocale au fost magistral ascunse de arta actorului care vorbește cântând și cântă vorbind. Cred că cea mai mare laudă pe care pot să le-o ofer este certitudinea că, de câte ori de acum încolo voi revedea pe scenă opera Gianni Schicchi de Puccini, voi avea în minte dubla lor performanță actoricească și expresiv muzicală ce nu cred că va putea fi egalată. Spre supremul folos al teatrului liric.

Cristina Sârbu